Pagina 29 - Blog

În ce măsură este traducerea un tip de rescriere?

Cred că o traducere este inevitabil un fel de rescriere, de reconstrucție a unei narațiuni, a unui poem într-o altă limbă, într-un alt mediu cultural, social, religios etc., pentru a face textul inteligibil oamenilor de acolo. Cum nu putem citi cu toții orice carte în limba ei originală, pentru că ori nu cunoaștem acea limbă, ori nu avem la îndemână acea carte, traducerile fac oficiul de diseminare a literaturii peste tot în lume, reconstruind-o. În ultimă instanță, același lucru e valabil și în cazul traducerilor verbale, pe care le fac interpreții la vreo conferință internațională, ajutându-i pe oameni să se înțeleagă unii pe alții.

Ce carte v-ar plăcea să traduceți / Ce carte credeți că ar merita tradusă sau (re)tradusă?

La această întrebare, aș răspunde țintit: mi-ar plăcea să traduc Ulise, de Joyce. De fapt, mi-ar plăcea să duc traducerea până la capăt, pentru că am început-o și am lucrat un procent deloc de neglijat din ea, vreo

Drumul meu ca traducător literar a început din interior. În sensul că am început să traduc pentru addendă, pasaje din cărțile pe care le-am folosit în teza mea de doctorat. Apoi, sistematic, la Muzeul Național al Literaturii Române, unde o mare parte a timpului mi-am petrecut-o în arhiva corespondenței internaționale a lui Ion Caraion (cu Elias Canetti, Roland Barthes, Jean-Paul Sartre, Giuseppe Ungaretti etc.). Primele cărți pe care le-am tradus (unu sau două volume pe an) au fost ca un fel de trufe, de daruri de care mă bucuram pe apucate după programul de la arhive sau din expoziție, de cele mai multe ori în weekenduri.

Într-un an, mi-am petrecut concediul de vară traducând o carte. Cu timpul, pasiunea s-a preschimbat în meserie și ocupație full time. Cred și acum cu tărie că ea m-a ales pe mine în aceeași măsură în care eu am ales-o pe ea. De Editura Corint mă leagă cea mai lungă și mai fructuoasă colaborare ca traducător literar. Până acum am adus împreună cititorilor literatură pentru

Relația mea cu traducerile a început prin facultate. Le-am încercat atunci pe toate, traduceri scrise și interpretariat, simultane ori consecutive, traduceri de specialitate sau nu. Dintre toate, cel mai mult mi-au plăcut traducerile literare, m-a cucerit felul în care ți se dezvăluie un text atunci când încerci să-l traduci, profunzimile lui și nuanțele neașteptate, nenumăratele moduri în care îl poți reda tu, ca traducător. Simțeam cu adevărat o forță creatoare când rescriam în altă limbă un text literar – poate de aceea m-am și apucat de scris mai târziu.

Acum jobul meu este altul, de profesor, îi învăț pe alții să iubească limba germană. Însă mi-am păstrat dragostea pentru traduceri până azi, când mai traduc uneori, de plăcere, cărți care mi se lipesc de suflet.

Găsiţi aici câteva dintre cărţile traduse de Mara Wagner pentru Corint:

Este adevărat că un bun scriitor care cunoaște temeinic o limbă străină are șanse mari să fie un traducător reușit, fiindcă o cunoaștere profundă, personală, a limbii în care traduci, este mult mai importantă decât cunoașterea limbii sursă, din care traduci. În același timp, este adevărat că mulți traducători iscusiți nu au darul scrierii creative – ei sunt, însă, artizani ai cuvântului. Pentru acest meseriaș și artist, pe care l-am putea asemui cu anluminatorul, artizan responsabil cu ornarea manuscriselor medievale (pe care le-am putea numi cópii-unicat ale unui text), oportunitatea de a traduce un text este aceea de a deveni coautor. Prin aceasta, traducătorul devine scriitor, nu puțin lucru pentru acei traducători, printre care mă număr, care, poate, nu au altă speranță de a își vedea numele pe coperta unei cărți.

Cred că sentimentul de posedare a textului de tradus este cel care explică senzația de dependență pe care traducătorul o are când, în ciuda programului încărcat și a nevoii

Am început să traduc cărți oarecum întâmplător, în sensul că nu am visat să fac asta. Visul meu a fost să scriu. Am lucrat mulți ani în presa scrisă, iar prin 2009 sau 2010 (cred) am simțit că nu mai pot să fac asta, din motive diverse. Dar m-am trezit că nu știu să fac altceva, tot ce lucrasem până atunci se învârtise în jurul scrisului, într-un fel sau altul. Am încercat să înțeleg cum funcționează povestea cu traducerile de carte, iar mai târziu am deschis ușile unor mari edituri din România. Am întâlnit oameni minunați care mi-au acordat încredere și sprijin, motiv pentru care le mulțumesc nespus. Îmi doresc să fac asta în continuare, pentru că îmi place foarte mult. Un traducător este și el un scriitor. Într-un fel sau altul, el este cel care dă viață unei cărți, chiar dacă doar o repovestește. El este primul care o spune în limba română. Și există atâtea nuanțe ale acestei repovestiri, atâtea feluri în care poți face ca o poveste să sune minunat sau să o distrugi… (Dorina Tătăran)

Pentru mine, a fi traducător înseamnă a avea acces, prin fiecare carte tradusă, la o lume complet nouă în care trebuie să pășești nu ca un simplu vizitator, ci înarmat cu niște instrumente care te vor ajuta să o descrii cât mai bine cititorului: inspirație, creativitate, răbdare, bagaj de cunoștințe, capacitate de efort prelungit, răbdare din nou, inspirație din nou :), curiozitate și plăcerea de a dezlega „rebusuri”.
Am tradus prima carte acum vreo 8 ani, după ce lucrasem deja în câteva departamente de editură și fusesem, pe rând, om de marketing, redactor, project manager. Era, de fapt, o jumătate de carte – mai precis, jumătate dintr-un dicționar de sociologie. Sărind din definiție în definiție, mă gândeam ce fain ar fi să traduc beletristică, pentru că acolo trebuie să dai glas unor personaje, să le intuiești tonul vocii și să derulezi, pe ecranul minții, un film care să respecte cât mai fidel indicațiile scriitorului-regizor, dar în același timp să „sune” cât mai bine pentru publicul

Traduc de 20 de ani – este activitatea care îmi aduce cea mai mare plăcere și cea mai complexă mulțumire. Prin traduceri am impresia că las ceva în urma mea, ceva concret și util celorlalți, ceva care va rămâne lumii generații de acum înainte. Traducerea îmi satisface și nevoia de independență: când traduc, sunt doar eu cu textul și nu depind de nimeni altcineva ca să fac o treabă bună. Când traduc, simt că explorez teritorii noi, că învăț lucruri pentru mine, dar și că „deschid drumul” pentru alții.

Găsiţi aici câteva dintre cărţile traduse de Nicoleta Dascălu pentru Corint:

1. Cum vezi relația dintre text și traducător?

Cred că relaţia e alta pentru fiecare traducător. Pentru mine, e relaţia dintre ţăran şi o bucată de pământ care aşteaptă să-i fie schimbată faţa şi să fie prefăcută în ogor. E muncă multă, de „desţelenire”. Te mai împotmoleşti într-un bolovan, într-o rădăcină mai încăpăţânată, mai sudui, mai arzvârli câte un hârb de oală; afli despre tine ce nu ştiai; te superi pe Autor şi apoi te împaci. La sfârşit, te uiţi la rezultat cu ochi critic şi mai găseşti câte o rădăcină, câte o piatră care strică aspectul. Ochii tăi nu vor vedea niciodată ce văd ochii cititorului, fiindcă ştii ce-a fost înainte şi ce-a fost în timpul.

2. În ce măsură este traducerea un tip de rescriere?

În măsura în care pământul arat este altul decât cel nedesţelenit – i s-a dat un alt chip, dar el e acelaşi.  

3. Ce abilități îi conferă experiența unui traducător?

Empatie şi răbdare.

4. Ce carte ți-ar plăcea să traduci / Ce carte crezi că ar merita tradusă sau (re)tradusă?

Mi-ar plăcea

1. Cum vedeți relația dintre text și traducător?

Pentru a da rotunjime răspunsului, aș aduce în această ecuație și autorul. În ochii mei, traducerea ia forma unui transfer emoțional care se produce între autor și traducătorul textului său. Este ca un copil care trece din brațele părinților în brațele tale; ți se încredințează un bun de preț, pentru că cineva a avut încredere că îl vei proteja și-i vei face cinste.

Această implicare afectivă vine dintr-un simț al responsabilității față de text și am constatat, de-a lungul anilor, că m-am atașat de fiecare carte tradusă mai mult decât m-aș fi așteptat, uitând că poate unele nu mi-au plăcut în mod deosebit ori că mi-a fost greu să lucrez la ele. Într-un final, văzându-le pe rafturile librăriilor, dar mai ales în biblioteca mea de acasă, am simțit întotdeauna că-mi aparțin și mie într-o oarecare măsură și mi-am arogat dreptul de a fi mândră de ele.

2. În ce măsură este traducerea un tip de rescriere?

Cândva am avut nebunia și curajul de a cerceta

Doru Mareş este poet, traducător din limba franceză, critic de teatru (câștigător al Premiului UNITER pentru critică teatrală în anul 2015, câștigător al Premiului UNITER pentru întreaga activitate critică și istorie teatrală „George Banu” în anul 2023). Pentru Editura Corint, a tradus Cazul tovarășului Tulaev (colecția „Clasici ai literaturii”, 2022).

1. Cum vedeți relația dintre text și traducător?

Nu cred că medicii trebuie să aibă puseuri de febră ori căderi de tensiune, să zicem, odată cu pacienții; nu cred că mecanicii auto trebuie să facă pană ori să își înece motorul odată cu automobilele; nu cred că traducătorii trebuie să facă bubulițe dacă textul e despre pojar și nici să își taie venele-n baie dacă subiectul e sinuciderea. Sigur, dacă la mijloc e și ceva empatie, operațiunea e mai „umană” și mai fluentă. Până la un punct. Fiindcă nu cred că situația optimă e ca traducătorul să lucreze numai cu texte liber alese, riscul e să ajungă într-un unghi mort generat de propria electivitate/voluptate