Anca Irina Ionescu: Traducerea este o meserie, dar şi o artă

Anca Irina Ionescu este profesor universitar și un extrem de cunoscut traducător din mai multe limbi. A publicat mai multe manuale şi cursuri universitare, sute de articole şi studii în reviste de specialitate, și a tradus sute de cărți.

Am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări și vă invităm să citiți acest savuros interviu.

1. Cum vedeţi relaţia dintre text şi traducător?

Relaţia dintre textul original şi traducător trebuie să fie corectă, cinstită. Nu cred că trebuie să se scuze prin zicala traduttore ‒ tradittore ci, dimpotrivă. O traducere de calitate, din orice gen de literatură, trebuie să îndeplinească, după părerea mea, două condiţii fundamentale:

1. Traducerea trebuie să redea cât mai fidel şi mai complet textul / intenţia autorului.
2. Să nu deformeze limba ţintă de dragul respectării originalului, făcând-o să sune nefiresc pentru vorbitorul nativ.

Aş dori să dezvolt puţin chestiunea relaţiei dintre fidelitatea şi fluiditatea traducerii. Fidelitate nu înseamnă traducere cuvânt cu cuvânt, uneori specificului limbii sursă implică folosirea unei exprimări mult mai lungi decât în limba ţintă:

Rus.: Ia ne po toi ceasti, babuşka! ‒ Asta, mătuşică, nu mai intră în atribuţiile mele! Chiar dacă textul românesc este mai lung decât cel rusesc, niciun cuvânt din traducere nu este de prisos; sau:

Ceh.: Nedovolával se ho celý týden ‒ L-a căutat toată săptămâna la telefon şi nu a reuşit să dea de el. Traducerea mult mai lungă în română se explică prin prefixarea şi sufixarea succesivă a verbului de bază din limba cehă volat „a chema, a telefona“, ajungându-se la forma nedovolával se care arată că acţiunea principală s-a realizat la intervale neregulate de timp şi nu s-a finalizat.

Un alt aspect al relaţiei traducătorului faţă de text este acela al explicaţiilor suplimentare necesare pentru înţelegerea originalului. Uneori simpla redare a echivalentului lingvistic nu este suficientă, căci cititorului român nu-i va spune nimic.

În Memoriile Ecaterinei cea Mare (Memoriile ţarinei care a schimbat lumea, traducere din limba franceză, prefaţă şi note. Ed. Herald, 2018) am dat peste cuvântul fr. devise, care nu se potrivea deloc în contextul respectiv cu sensurile înregistrate de dicţionare şi nici traducerea în limba rusă (Сочинения императрицы Екатерины II. Editate pe baza manuscriselor autentice de Acad. A.N. Pîpin, vol. 12, Sanktpeterburg, 1907) nu mă ajuta, deoarece spunea pur şi simplu deviz, la fel de ambiguu.  

Un jour la princesse Gagarine m'apporta de sa part une devise, qu'en cassant je m'aperçus avoir été ouverte et recollée.

 Kак-то раз княжна Гагарина принесла мне от него девиз; разламывая его, я заметила, что он был вскрыт и подклеен.

Într-o zi, prinţesa Gagarina mi-a adus din partea lui o devise, pe care am deschis-o şi am văzut că fusese deschisă şi lipită la loc.

Căutând pe internet am găsit o carte despre jocurile de societate din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea de unde am aflat că era vorba de un fel de „joc cu gajuri sau pedepse”; am considerat că aici era necesară o notă explicativă, căci echivalentele românesc deviz/deviză nu ajutau pentru înţelegerea textului. Am optat aşadar pentru păstrarea cuvântului în original devise ‒ căci folosirea unei variante deviz sau deviză l-ar fi trimis pe cititor la sensurile cunoscute din română, „deviz de cheltuieli”, „lozincă” sau „valută”, în timp ce folosirea originalului cules cu litere cursive îi semnala faptul că este vorba de o noţiune diferită de toate acestea ‒ şi pentru alcătuirea unei note de subsol: „Obiect numit şi carneţel de amor folosit la jocurile de societate din Franţa pe vremea lui Ludovic XIV, alcătuit din două sau trei pagini albe, o emblemă (de ex. două inimi înflăcărate străpunse de o săgeată) şi o deviză (de ex.: Totul pentru iubire); carneţelul se trecea de la un jucător la altul şi fiecare trăgea cu ajutorul unui ac o filă din interior: dacă aceasta era albă, trecea carneţelul mai departe, dacă avea înscrisă pe ea o comandă (de ex.: Dă o sărutare vecinului din dreapta!) o executa şi apoi trecea carneţelul mai departe.“

Sau      

Elle avait laissé ses doigts piocher les lettres de son  nom éparpillées par l’azerty.

Îşi lăsase degetele să tasteze literele numelui lui împrăştiate pe AZERTY (Clémentine Beauvais, Cu tine în Paris. Ce-ar fi de-am vedea alt ţărm… Ed. Epica, 2019).

Azerty a fost explicat printr-o notă de subsol ca: Tastatura specifică limbii franceze, în care în rândul de sus tastele maşinii de scris sau ale calculatorului sunt dispuse în ordinea literelor azerty, spre deosebire de tastatura românească, în care acelaşi rând corespunde literelor qwertz şi de cea engleză, qwerty.

Relaţia cu textul sursă presupune mult mai mult decât cunoaşterea la un nivel cât mai profund a celor două limbi. Este nevoie şi de o cunoaştere a epocii în care a apărut scrierea, a patrimoniului literar din acea perioadă, cu alte cuvinte, ce preferinţe literare şi ce ofertă aveau cititorii contemporani autorului. Am tradus lucrări scrise în diverse epoci, din secolul al XIV-lea până în zilele noastre şi, deşi s-ar putea crede că textele vechi ridică mai multe probleme, adesea nu este aşa. Pentru textele vechi avem la dispoziţie multe informaţii, enciclopedii, istorii literare, internet; adevărata dificultate o reprezintă, după părerea mea, scrierile contemporane, în care autorul foloseşte creaţii lexicale proprii, cuvinte din limbajul adolescenţilor, expresii cu existenţă limitată, formate ad-hoc, care circulă într-un mediu restrâns şi nu sunt înregistrate de instrumentele lingvistice. De pildă, traducând romanul Nataliei Sedova, Meraland (Curtea Veche, în curs de apariţie) am dat peste cuvântul Şmoda. Nu am găsit nicio explicaţie, nici în dicţionare, nici la colegi ‒ cu care organizez uneori astfel de cazuri un fel de brainstorming ‒ până când am descoperit imaginea de mai jos, în care se vede clar cum a luat naştere cuvântul: din logoul firmei (care reprezintă trei persoane cele de pe margine in profil, cea din mijloc cu faţa, cea ce face ca imaginea să seme cu litera Ш  din alfabetul rusesc  + moda).

Am făcut şi aici o notă de subsol în care am explicat provenienţa şi semnificaţia neologismului: „modă excentrică”.

Există situaţii în care traducătorul trebuie să explice cine sunt persoanele / personajele menţionate de autor, pentru ca înţelegerea textului să fie deplină, căci acestea erau cunoscute de cititorii contemporani autoruli, dar numele lor nu mai înseamnă nimic pentru noi, cei de astzi, mai ales dintr-un mediu diferit. Iată un exemplu din volumul Portretul în oglindă. Oscar Wilde, De profundis ‒ Lord Alfred Douglas, Oscar Wilde şi eu însumi (Ed. Herald, 2021). Alfred Douglas spune că „disputa vieţii lui a fost cu Whistler” – dar pentru cititorul român din anul 2021 acest nume este puţin sau deloc cunoscut. El este însă deosebit de important pentru Oscar Wilde şi creaţia lui, astfel încât am simţit nevoia să alcătuiesc următoarea notă de subsol: „James Whistler (1834‒1903), pictor american, a activat şi în Europa; iniţial prieten cu Wilde care l-a lăudat, ulterior relaţiile dintre cei doi s-au deteriorat, iar Wilde l-a luat drept prototip pentru personajul pictorului asasinat din romanul său Portretul lui Dorian Gray.

La fel, în Jurnalul său, Anne Frank afirmă la un moment dat: „Jurnalul meu nu le va fi de mare folos domnilor Bolkenstein şi Gerbrandy֨”. Evident, cititorul român ar dori să ştie ce legătură au aceştia cu tânăra eroină şi jurnalul acesteia, astfel că am întocmit următoarea notă de subsol: Gerrit Bolkenstein era ministru al Educaţiei, iar Pieter Gerbrandy prim-ministru al guvernului olandez din exil aflat la Londra şi annaserăcă, după război, vor strângetoate jurnalele, memoriile scrisorile particulare pentru a şti cât suferise poporul olandez în timpul ocupaţiei. Acest anunţa o determinase pe Anne să-şi revizuiască jurnalul.

Întrucât am avut privilegiul să traduc din cele peste 250 de titluri publicate aproximativ 50 din limbi care folosesc tot alfabetul latin, dar cu nenumărate diacritice, ceea ce face ca pronunţia numelor proprii să fie diferită de cea din limba română, am considerat necesar să dau la începutul lucrării o notă cu pronunţia respectivelor litere cu diacritice în limba română, pentru a evita pronunţa de tipul Jiri pentru ceh. Jiří (Irji), Vaclav în loc de Vaţlav etc. M-a îndemnat la aceasta Radu Tudoran care, în remarcabilul jurnal de călătorie al lui, La nord de noi înşine, 1979, transcriind diverse denumiri de localităţi în limbile scandinave, unde se folosesc, de asemenea, destul d emulte diacritice, la un moment dat, parcă exasperat el însuşi, spune în paranteză: „Să citească fiecare cum poate!” Mi se pare un semn de respect pentru cititorul român cultivat, care doreşte să ştie cum se rosteşte corect în limba sursă cuvântul respectiv. O excepţie o reprezintă scrierile pentru copii, pe care nu-i putem deruta cu aşa ceva şi pentru care trebuie să se translitereze în ortografia care reflectă pronunţia românească; deci Daşenka, nu Dášenka.

O situaţie aparte o prezintă numele de persoane şi denumirile geografice, care trebuie redate în mod obligatoriu în forma încetăţenită în limba română, dacă este vorba de personalităţi istorice, oraşe, munţi, fluvii etc. mari, de exemplu Henric IV, Ludovic XIV, Varşovia, Dunărea etc., mai ales că uneori denumirea din limba străină este foarte departe de cea românească, iar cititorul nu o va recunoaşte. Iată un exemplu din limba cehă:

Roku 1166 se Cáchy staly svobodným městem a v letech 936‒1531 v Cáchách bylo korunováno 30 německých králů, mezi nimi i Karel IV., Václav IV. aj.

În anul 1166 Aachen a devenit oraş liber şi în anii 936‒1531 la Aachen au fost încoronaţi 30 de regi germani, printre care Carol IV, Venceslav IV ş.a.

În ultima vreme, o problemă din ce în ce mai stringentă şi delicată este redarea/ transliterarea numelor proprii din ucraineană. Iată un exemplu:

Ministerul Forţelor Armate insista ca 50% din rezervele de aur să fie scoase din Varşovia şi depozitate în zona de sud-est a ţării, a indicat drept „sigure“ ‒ în primul rând ‒ sucursalele Băncii din Rzeszów, Brest pe Bug, Lublin, Siedlce şi Zamoście (actualmente Zamostia/Zamostea, localitate în Ucraina; n.trad.). [W. Rojek, Odiseea aurului polonez, Ed. Oscar Print, 2016.]

Şi în cazul altor nume proprii ucrainene întâlnim aceeaşi situaţie. Întrucât nu există o transliterare oficială, denumirile apar în forme diferite de la un autor la altul, ba chiar şi de la un paragraf la altul în acelaşi text. Situaţia este îngreunată uneori şi de faptul că, într-o anumită perioadă istorică localităţile au purtat un anumit nume, iar ulterior, schimbându-se regimul politic şi apartenenţa statală, numele s-a schimbat, aşa cum s-a întâmplat sub ocupaţia germană din cel de-al doilea război mondial, când, de pildă, cunoscutul oraş polonez Łódź a fost denumit Litzmannstadt, sau în timpul ocupaţiei sovietice de după război din România, când Braşovul a devenit Oraşul Stalin, de care generaţiile mai tinere probabil că nu au auzit. În aceste cazuri traducătorul trebuie să explice diferenţa fie în paranteză, fie, încă şi mai bine, printr-o notă de subsol.

2. În ce măsură este traducerea un tip de rescriere?

Traducerea ca tip de rescriere se reflectă cel mai bine, după părerea mea, în traducerea /redarea titlurilor lucrărilor literare.

Titlul trebuie să îndeplinească două condiţii: a) să fie captivant, să trezească imediat interesul privitorului (pentru ca acesta să vrea să devină cititor şi să cumpere cartea); b) să redea succint conţinutul. Mai ales prima condiţie este uneori dificil de îndeplinit, căci ceea ce este expresiv într-o limbă poate să nu fie în alta, denumirea unei localităţi care îi aminteşte cunoscătorului limbii sursă (eventual nativ) de un anumit eveniment important, unui cititor al versiunii ţintă poate să nu-i evoce nimic. De exemplu: ¡No pasarán!, lozincă devenită celebră în timpul Războiului Civil din Spania (1936‒1939), la fel ca şi Pe aici nu se trece! din România în timpul Primului Război Mondial. Diversele variante ale titlurilor aceleiaşi lucrări în mai multe limbi străine atestă dificultatea acestui demers.

Iată de exemplu cunoscutul roman al scriitoarei britanice Emily Brontë, Wuthering Heights, publicat în 1847. Verbul wuther se referă la vânt şi înseamnă „a sufla puternic şi cu un zgomot ca de muget“; heights înseamnă „deal, înălţime, creastă, colină etc.“ Şi să vedem ce variante găsim în diversele traduceri, cele franceze deţinând de departe recordul numeric, după care s-a încetăţenit în momentul de faţă varianta Les Hauts de Hurlevent. Dar până să ajungă aici, traducătorii francezi s-au luptat din greu. După prima traducere în franceză a romanului din 1892, al cărui titlu nu avea nicio legătură cu cel englez, Un amant, au mai urmat: 1931 ‒ Les Hauts de Hurle-vent; 1934 ‒ Les Hauts des Quatre-Vents; 1937 ‒ Haute-Plainte;   1942 ‒ La Maison des vents maudits; 1948 ‒ La Maison maudite; 1950 ‒ Les Hauts des tempêtes; Heurtebise; 1951‒ Le Château des tempêtes; 1963 ‒ Âpre mont, âpre vent;   1963 : Hurlemont; 1984 ‒ Hurlevent des monts;  1991 ‒ Hurlevent; 1995 ‒ Les Hauteurs tourmentées. Două versiuni apărute în Belgia se intitulează Les Hauteurs battues des vents (1950), respectiv Le Domaine des tempêtes (1959), iar una din Elveţia Les Hauteurs tourmentées (1949). După cum se vede, căutările continuă.

Să vedem ce se întâmplă în limbile slave. În limba rusă, versiunea încetăţenită este Грозово́й перева́л, foarte aproape de titlul original, căci грозово́й înseamnă „de furtună, al furtunilor“, iar перева́л „defileu, trecătoare, pas; trecătoare peste creasta munţilor“. În polonă, romanul a apărut pentru prima dată în 1929 sub titlul Szatańska miłość („Iubire satanică“ total diferit de titlul originalului), dar următoarele ediţii au adoptat varianta Wichrowe wzgórza (Înălţimi viforoase), mult mai aproape de original. Şi cam aceeaşi situaţie se regăseşte în cehă, unde romanul a apărut pentru prima dată în 1912 cu titlul Bouřlivé výšiny (Înălţimi furtunoase reluat în 1946), apoi în 1923 Démon-Bouřlivé výšiny (reluat în 1927) şi Vichrné návrší (Vârfuri viforoase, 1958). Este cunoscut, de asemenea, sub denumirea de Na Větrné hůrce (Pe dealul bătut de vânturi). După cum se poate constata, toate titlurile înseamnă acelaşi lucru şi au în componenţa lor echivalentul cuvântului „vânt“.

În limba română, o primă traducere efectuată de Mary Polihroniade a apărut în 1937 sub titlul La răscruce de vânturi, urmată de o a doua în 1941 de Wendy Noica, cu titlul Casa între vânturi. Dintre cele două traducătoare, numai Mary Polihroniade era vorbitoare nativă de română, în timp ce Wendy Noica, soţia filozofului Constantin (Dinu) Noica era englezoaică nativă, ceea ce a făcut-o probabil să nu sesizeze polisemantismul nedorit al cuvântului „vânt-vânturi“ şi formularea oarecum incorectă gramatical a titlului (care ar fi trebuit să sune Casa dintre vânturi sau O casă între vânturi). Oricum, titlul sugerat de ea nu a mai fost folosit niciodată şi romanul este cunoscut în peisajul literar românesc drept La răscruce de vânturi, extrem de reuşit şi sugestiv.

În continuare voi prezenta situaţia redării titlurilor altor opere beletristice în limba română, prin exemple din experienţa personală. Un prim exemplu este oferit de romanul lui H. Sienkiewicz, Bez dogmatu, tradus fără dificultăţi în mai multe limbi europene fidel cu originalul: en. Without Dogma, rus. Без до́гмата, fr. Sans dogme,  germ. Ohne Dogma, ceh. Bez dogmatu etc. În limba română, a fost publicat sub trei titluri diferite, nici unul echivalent al originalului: Fără credinţă, 1908; Aniela, 1975; Fără ideal, 1999. Nici unul din acestea nu reflectă ideea romanului: Fără credinţă duce cu gândul la ceva religios, Aniela este incorect, întrucât nu este romanul Anielei, ci al lui Leon Płoszowski; nici Fără ideal nu este corect, căci Leon nu este un om fără ideal, are ideal, dar nu şi-l poate realiza. De aceea, în versiunea tradusă de mine (Ed. Allfa, 2012) am propus titlul original tradus exact, cu adăugarea unui subtitlu care să precizeze intenţia scriitorului: Fără dogmă. Destinul unui geniu fără portofoliu.

Traducând romanul lui D.H. Lawrence, Lady Chatterley's Lover, am semnalat o eroare care s-a încetăţenit deja. Romanul a fost tradus sub titlul (influenţat de versiunea franceză) Amantul doamnei Chatterley. Dar în această versiune a titlului, singurul cuvânt corect este Chatterley! Aici problema este că engleza şi franceza posedă numai un singur cuvânt, lover, respectiv amant, pentru o noţiune mult mai nuanţată în limba română. În locul titlului Amantul doamnei Chatterley, aş fi propus Lady Chatterley şi iubitul ei, ceea ce ar fi fost mai aproape de intenţia autorului, căci cei doi eroi nu sunt angajaţi într-o simplă relaţie sexuală, ci au o profundă legătură sufletească. Numindu-l pe erou „amant“ şi, deci, pe ea „amantă“, îi reducem la nivelul relaţiei Vetei cu Chiriac din comedia lui Caragiale, ceea ce nu a fost în intenţia autorului. Pe de altă parte, eroina deţine titlul de Lady Chatterley numai atât timp cât este căsătorită cu lordul Chatterley. Dacă divorţează, devine ‒ aşa cum o ameninţă tatăl ei ‒ o oarecare doamnă Chatterley, Mistress Chatterley, la fel ca oricare femeie de rând. Dar romanul este cunoscut deja cititorilor români cu acest titlu şi schimbarea lui ar produce confuzie.

O probelmă aparte a ridica

Hilary Mantel O regină pe eşagfod Bring up the bodies Litera 2021

De multe ori, titlurile unor lucrări beletristice sunt dificil de redat în limba română. Iată, de exemplu, romanul scriitorului ceh M. Vopěnka, Sestupování  Coborârea tradus Ballad of Descent la Northwestern University Press din Illinois) apărut în română sub titlul, Dansul lupilor, mult mai atrăgător după părerea mea, acesta referindu-se la unul din momentele cheie din roman. O problemă aparte a ridicat-o traducerea titlului romanului K. Tužková, Zitkovské bohyně. În engleză şi în franceză, romanul a apărut cu titlul de Goddesses of Zitkov, respectiv Les déesses de Zitkov. Această traducere prezintă două neajunsuri majore: goddess şi déesse trimit cititorul cu gândul la mitologia greco-romană, cu care romanul nu are nimic comun, iar despre localitatea cehă Žitkov (ortografiat Zitkov), cu siguranţă că nu a auzit niciun cititor francofon sau anglofon. De aceea, în varianta română, am dat titlul Dumnezeiţele din Moravia, căci cuvântul dumnezeiţe există în manuscrisele vechi româneşti referitoare la credinţele păgâne, când oamenii „se închinau la dumnezei şi dumnezeiţe de lut“, iar în loc de Žitkov am folosit Moravia, zona în care este situată localitatea.

O problemă aparte a ridicat şi stabilirea titlului romanului Bring up the Bodies! de Hilary Mantel. Traducerea lingvistică exactă ar fi fost Aduceţi trupurile! şi se referea la introducerea în sala de judecată a acuzaţilor. Conform procedurii juridice engleze din timpul lui Henric al VIII-lea, nu exista prezumţia de vinovăţie, acuzatul era considerat de la bun început vinovat şi condamnat pentru fapta în cauză – deci, practic, un trup, un cadavru, căci Anny Boleyn urma să fie condamnată la moarte! Evident, acest titlu este foarte expresiv pentru cititorul englez, dar el nu transmite absolut nimic cititorului român şi, în cazul titlurilor, nu putem face note explicative. Lucrarea a apărut cu titlul O regină pe eşafod (Litera, 2021).

Dificil de tradus a fost şi titlul lucrării lui Douglas Smith, Former People (rus. Бывшие люди), „Foştii“ pentru care după multe căutări (Oameni care au fost, „Foştii“, Apusul unei ere etc.), am adoptat varianta Ultimele zile ale aristocraţiei ruse, căci acesta reflecta cel mai bine conţinutul cărţii.

Traducerile succesive ale unei opere literare sunt ceva firesc şi, mai mult chiar, necesar. Nu trebuie să uităm nicio clipă că scriitorii au scris pentru contemporanii lor, deci într-un limbaj accesibil publicului cititor de atunci. De aceea, mi se pare necesar şi chiar un gest de respect pentru cititor să-i punem la dispoziţie o variantă în limba în care vorbeşte, aşa cum a făcut şi autorul. Operele literare pot fi traduse de mai mulţi traducători în aceeaşi limbă, uneori chiar de acelaşi traducător după trecerea unui anumit număr de ani, fenomen perfect firesc, cerut de dezvoltarea limbii, de perfecţionarea traducătorului, într-un cuvânt, de mersul societăţii înainte. În vocabular apar mereu cuvinte şi sensuri noi, limba este un organism viu, a cărui evoluţie nu este supusă voinţei vorbitorilor decât în foarte mică măsură. Este foarte bine că apar versiuni noi, cu un limbaj actualizat, ale lucrărilor care i-au încântat pe bunicii noştri (dar noi nu mai vorbim ca aceştia!). Uneori, traducătorii se simt obligaţi, chiar şi în zilele noastre, să folosească cuvinte mai vechi, ieşite din uz sau regionalisme, când transpun în română opere ale unor scriitori din secolul trecut, spunând cat şi nădragi, în loc de etaj şi pantaloni, deşi în original găsim echivalentele lor neutre, folosite şi atunci ca şi acum în limba sursă cu aceeaşi valoare stilistică.

Fenomenul traducerilor succesive sau paralele este cunoscut în multe literaturi (în accepţiunea largă a cuvântului prin care literatura desemnează nu numai ce se produce într-o anumită limbă la un anumit moment dat, ci tot ceea ce citeşte publicul în acea perioadă, aşadar inclusiv traducerile, căci şi ele fac parte din patrimoniul literar al momentului.

Vom aminti spre exemplificare numai câteva dintre cele mai cunoscute cazuri de versiuni succesive de traduceri ale unor lucrări literare din diferite limbi în limba română:

Homer, Iliada, tradusă de George Murnu, dar şi de C. Balmuş, Sanda Diamandescu şi Radu Hîncu, Cristodul I. Suliotis; la acestea se adaugă relatările în proză şi adaptările pentru copii ‒ deosebit de importante, căci o operă literară are şi conţinut şi formă şi, uneori, pentru a transmite conţinutul, traducătorul se vede nevoit să sacrifice forma literară – şi ar fi de discutat aici şi situaţia adaptărilor pentru scenă şi ecran, căci teatrele din ziua de astăzi nu mai pot prezenta spectacole de 5-6 ore ca pe vremea elisabetanilor; Dante Alighieri, Divina Comedie: Maria Chitiu, Eta Boeriu, Ion A. Tundrea, N. Gane, G. Coşbuc, Al. Marcu, G. Buznea, Giuseppe Cifarelli; Ch. Baudelaire, Albatrosul: Panait Cerna, Alexandru Philippide N. Iorga, Ion Caraion, Romulus Vulpescu, Tudor Arghezi; Shakespeare, Piese de teatru: Scarlat Ion Ghica, Tudor Vianu, Mihnea Gheorghiu, Ion Frunzetti, Dan Grigorescu, Mihaela Angelescu Irimia, Lucian Blaga, Dan Duţescu, Leon Leviţchi ş.a.

Personal, din cele peste 250 de traduceri beletristice din nouă limbi (bulgară, cehă, engleză, franceză, italiană, rusă, slovacă, spaniolă) pe care le-am publicat, am avut bucuria să realizez şi optsprezece noi versiuni ale unor traduceri mai vechi, şi anume: din limba cehă: J. Neruda, Bucureşti; Al. Jirásek, Vechi povestiri cehe; din limba polonă: H. Sienkiewicz, Fără dogmă; idem,, Paznicul farului; St. Kraszewski, Contesa Cosel; din limba rusă: L.N. Tolstoi, Anna Karenina; idem, Spovedania; idem, Părintele Serghie; A.P. Cehov, Dramă la vânătoare; din limba franceză: Bernardin de Saint-Pierre, Paul şi Virginia; din limba spaniolă: Teresa de Avila, Castelul interior; din limba engleză: W. Faulkner, Cătunul; idem, Oraşul; D.H. Lawrence, Amantul Doamnei Chatterley; Edith Wharton, Casa Veseliei; Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare; O.Wilde, De profundis, Anne Frank, Jurnalul unei tinere.

Principalele motive pentru care editurile mi-au cerut să realizez versiuni noi ale unor traduceri mai vechi au fost: a) ‒ limbajul traducerii anterioare devenise învechit, pe alocuri chiar ininteligibil pentru generaţiile actuale de cititori; b) cenzura operase tacit tăieturi din text din motive politice, religioase etc., iar textul trebuia întregit; c) traducătorii din generaţia mai veche se simţeau obligaţi „să înfrumuseţeze“ textul; alteori, în cazul în care au existat aşa-numiţi stilizatori, traducerea era mai apropiată de stilul acestora, decât de cel al autorului.

Stilizatorul, ca şi confruntatorul, sunt două funcţii care au dispărut din nomenclatorul profesiunilor editoriale, totuşi merită să li se acorde atenţie. După ce o lucrare era tradusă, editura o dădea unei alte persoane care cunoştea bine şi limba sursă şi limba ţintă şi a cărei principală misiune era să urmărească rând cu rând cele două versiuni şi să semnaleze eventualele omisiuni, înţelegeri greşite ale originalului, sau să propună uneori rezolvări mai bune. Era o acţiune esenţială, deoarece orice lucrare trebuie verificată de o altă persoană decât executantul, căci oricui i se poate întâmpla să sară ceva, să înţeleagă greşit etc. Din păcate, acum această operaţiune nu se mai execută, confruntarea cu originalul este lăsată în seama redactorului de carte, dar în cazul limbilor de circulaţie restrânsă acesta este pus într-o situaţie foarte dificilă şi, de fapt, confruntarea se face cu o eventuală traducere în engleză.

Cenzura, chiar dacă oficial nu exista, era extrem de vigilentă şi opera tăieri masive. Procedura era următoarea: după ce lucrarea era gata din punct de vedere editorial şi ar fi trebuit să fie trimisă în tipografie, era dusă de secretarul de redacţie la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT), înfiinţată încă din 1949. Acolo dosarul era depus la un ghişeu şi primea un număr, iar după un timp oarecare, editura era invitată să-şi ia înapoi lucrarea. Aceasta purta pe fiecare pagină dactilografiată (obligatoriu fără corecturi sau ştersături) o mică ştampilă cu dimensiunile 1 x 0,5 cm în care era înscris un număr din trei cifre, indicativul cenzorului, al cărui nume rămânea secret. În cazul în care o pagină nu avea această ştampilă, tipografia nu o tipărea, aşadar autorul împreună cu redactorul de carte trebuiau să-şi dea seama ce anume nu fusese în conformitate cu linia politică şi să rezolve problema. Redactorii ştiau cam despre ce este vorba, de pildă, nu mai puteai cita un articol ştiinţific al unui autor dacă acesta fugise în străinătate ‒ dar era greu pentru autor să ştie cine fugise, căci nu se publica nicăieri o listă a acestor persoane. Sau, aşa cum nu a fost ştampilată o pagină dintr-un dicţionar al meu bilingv, român-ceh, din cauza cuvintelor-titlu moldovean şi muntean ‒ căci acestea îl putea duce cu gândul pe un eventual cititor la  basarabean, bucovinean etc. ‒ ceea ce ar fi fost acceptabil.

Stilizatorul a dispărut şi el, deoarece s-a considerat la un moment dat că este depăşit şi iarăşi, sarcina lui a fost trecută în fişa de post a redactorului. Apariţia stilizatorului ca funcţie după cel de-al Doilea Război Mondial a fost motivată istoric. După instaurarea regimului comunist, au fost înfiinţate mai multe instituţii de influenţă sovietică, printre care şi editura Cartea Rusă, care a adus servicii incontestabile domeniului traducerilor, căci a transpus în limba română în versiuni excelente, cele mai de seamă opere ale literaturii ruse. Indicaţia autorităţilor era să se traducă cât mai mult din limba rusă, ceea ce a fost excelent, necazul era că în România erau puţini cunoscători de limba rusă, iar cei care ştiau limba rusă, vorbeau o limbă românească inacceptabilă pentru tipar. Şi atunci s-a recurs la această soluţie: operele clasice ruse ‒ şi din alte literaturi, căci procedeul s-a extins ‒  erau traduse în formă brută (numită şi filologică) de un cunoscător al limbii, după care beneficiau de o ameliorare stilistică din partea unui scriitor român consacrat. Aşa se face, de pildă, că Povestirile unui vânător ale lui I.S. Turgheniev au apărut în traducerea lui Mihail Sadoveanu. Acest scriitor ‒ obligatoriu membru al Uniunii Scriitorilor ‒ era stilizatorul, al cărui nume apărea pe pagina de titlul înaintea numelui traducătorului propriu-zis (şi încasa jumătate din onorariul pentru traducere!). Pe de altă parte, cine nu era membru al Uniunii Scriitorilor nici nu avea dreptul să semneze o traducere singur, aceasta fiind explicaţia faptului că pe ediţiile traducerilor mai vechi apar adesea două nume de traducători. Procedeul a fost extins şi la alte limbi, de exemplu, traducerile romanelor lui Faulkner sunt semnate de Eugen Barbu, care nu ştia engleză. Evident, traducerile „sunau“ foarte bine, dar stilul lor semăna mai mult cu Neamul Şoimăreştilor şi, respectiv Groapa, pentru că un mare scriitor are stilul său, care transpare în absolut tot ceea ce scrie. Ulterior, studiul limbilor străine s-a intensificat, au apărut generaţii noi şi funcţia de stilizator a dispărut, cu atât mai mult cu cât, în ultimul timp, stilizatorii nu mai interveneau deloc pe text pentru că nu aveau motiv, aveau însă grijă să-l laude pe traducător, pentru ca acesta să-l prefere tot pe el la următoarea traducere. Procedeul traducerii brute şi cizelării ei ulterioare s-a mai păstrat numai în cazul operelor literare în versuri, unde este justificat de dificultatea respectării formei stricte a versificaţiei.

3. Ce abilităţi îi conferă experienţa unui traducător?

Experienţa este esenţială pentru un traducător. Aici talentul nu este suficient, ba chiar joacă un rol foarte mic. Importantă este cultura generală, cunoştinţele de teorie literară, de istorie a culturii şi literaturii universale, nu rareori şi cunoştinţele tehnice de specialitate, pe care dacă nu le are, trebuie să încerce să le suplinească prin consultări cu specialiştii sau lecturi de documentare.

O adevărată piatră de încercare a fost pentru mine transpunerea în limba română din limba cehă a lucrării lui J. Hrabák, Introducere în teoria versificaţiei (Univers, 1983), în care am fost nevoită să găsesc echivalente în poezia română pentru diversele forme şi tipuri de ritmuri, rime, strofe etc., ilustrate în original cu exemple din literatura cehă. Traducerea a durat mai mult ca de obicei, am consultat zeci de volume de poezie română şi, mai ales, amintirile din anii de liceu, când profesoara de română ne obliga să învăţăm în fiecare săptămână câteva versuri pe dinafară. Pe atunci o detestam, când m-am confruntat cu acea sarcină deosebit de dificilă şi în care nu avem la cine sau la ce materiale să apelez pentru ajutor, i-am fost profund recunoscătoare.

4. Ce carte v-ar plăcea să traduceți / Ce carte credeți că ar merita tradusă sau (re)tradusă?

La această întrebare cred că răspund cel mai bine editurile, căci ele ştiu cel mai bine ce se cere, care sunt preferinţele publicului, iar noi, traducătorii, nu trebuie să uităm nicio clipă că editurile nu sunt societăţi de binefacere, nici nu sunt sponsorizate de stat în cea mai mare parte, ci trebuie să asculte de legea cererii şi a ofertei. Iar noi vom avea de lucru atât timp, cât ele vor fi profitabile. Abilitatea editurii constă în momentul de faţă în asigurarea echilibrului dintre calitatea produsului oferit şi gustul publicului.

În măsura în care am considerat că anumite titluri trebuie să fie cunoscute de publicul cititor român, chiar dacă ele nu întruneau criteriile de vandabilitate ale editurilor, le-am tradus fără onorariu (11 din literatura cehă, 3 din literatura polonă şi 2 din literatura bulgară). Tirajele s-au epuizat şi editurile şi-au recuperat cheltuielile. Am avut grijă să expediez câte un exemplar bibliotecilor judeţene şi marilor biblioteci din Bucureşti.

Traducerea orală sau scrisă este una dintre primele profesii intelectuale exercitate de om încă din cele mai vechi timpuri, căci chiar şi triburile primitive care se războiau între ele aveau nevoie de un intermediar să le ajute să comunice după ce se încheia lupta, deoarece de cele mai multe ori nu vorbeau aceeaşi limbă. Printre zăngănituri de arme, se auzeau şi cuvinte în limbi străine şi se ştie că, atunci când se adresa soldaţilor din armata sa multietnică, Alexandru Macedon avea grijă să vorbească în propoziţii scurte şi să aştepte până când toţi tâlmacii traduceau spusele lui în diversele limbi vorbite de luptătorii lui. În zilele noastre, când lumea a devenit un sat global, comunicarea este esenţială şi, cum de la Turnul Babel încoace vorbim nenumărate limbi şi dialecte, traducerea a devenit absolut indispensabilă. Traducerea este o meserie, dar şi o artă, iar meritul cel mai mare al traducătorului este nu să realizeze o traducere „frumoasă“, ci să ofere o variantă corectă în limba ţintă, cât mai aproape de intenţia originalului, fără să-şi afirme stilul propriu, ci să permită recunoaşterea „vocii“ autorului.

Anca Irina Ionescu

Bucureşti, 27 septembrie 2023

Găsiți aici câteva dintre titlurile traduse de Anca Irina Ionescu pentru Corint: