Fragment în avanpremieră: Salteaua de piatră. Nouă povești malițioase, de Margaret Atwood, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu

Una dintre noutăţile primăverii 2023 în imprintul Corint Fiction este un nou titlu semnat de Margaret Atwood, care completează seria de autori a editurii noastre. Este vorba despre Salteaua de piatră. Nouă povești malițioase, un volum extraordinar cu povești de neuitat ce dezvăluie fațetele grotești și delicios de răutăcioase ale umanității.

„Alphinland”, prima dintre cele trei texte independente din volum, prezintă o scriitoare de fantasy călăuzită într-o seară furtunoasă de iarnă de vocea soțului ei răposat.  În „Lusus Naturae”, o tânără, suferind de o monstruoasă transformare din pricina unui defect genetic, este luată drept vampir. Iar în povestea ce dă titlul cărții, o femeie care și-a ucis patru soți descoperă o ocazie de a se răzbuna pe primul bărbat care a nedreptățit-o. Rând pe rând palpitant, amuzant și provocator,  acest volum dovedește încă o dată că Margaret Atwood este una dintre cele mai mari creatoare de lumi din literatura contemporană și o observatoare incisivă a celor mai întunecate impulsuri umane.

„Aceste nouă povești le sunt datoare poveștilor din toate timpurile. Numind «poveste» o ficțiune scurtă, o scoatem, măcar puțintel, din sfera muncilor și zilelor mundane, deoarece evocă astfel lumea poveștilor populare, a basmelor minunate și a povestitorilor de demult. Putem presupune fără să greșim că toate poveștile sunt ficțiuni, în timp ce o «narațiune» poate fi o poveste adevărată despre ceea ce convenim de obicei să numim «viața reală», dar și o povestire ce se menține în limitele realismului social. Bătrânul Marinar spune o poveste. «Dați‑mi un bănuț de aramă și vă voi spune o poveste de aur», îi plăcea să zică regretatului Robertson Davies.” (Margaret Atwood)

Despre autoare: 

MARGARET ATWOOD (n. 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a unei opere vaste care include romane, volume de proză scurtă, poezie și eseuri critice, traduse în peste 40 de limbi. A scris romane devenite celebre: Femeia comestibilă (1969), Povestea slujitoarei (1985), Mireasa hoțomană (1993), Asasinul orb (2000), Oryx și Crake (2003), Testamentele (2019) etc. I-a fost decernat de două ori în carieră Booker Prize, pentru Asasinul orb, în 2000, și, recent, pentru Testamentele, în 2019. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără și The Governor General’s Award, Nebula Award, Arthur C. Clarke Award, Giller Prize, Premio Príncipe de Asturias de las Letras etc. Este membră a Societății Regale din Canada, i s-au conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar, Medalia Jubileului de Diamant al Reginei Elisabeta a-II-a și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor al Franței.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Traducere de Mihai-Dan Pavelescu

[…]

În prezent, Alphinland trăiește în calculatorul ei. Timp de mulți ani s-a desfășurat în mansardă, pe care ea o transformase într-un spațiu de lucru personal, odată ce Alphinland câștigase destui bani ca să achite renovarea. Dar chiar și cu podeaua nouă și cu fereastra pe care o deschiseseră în acoperiș, cu aerul condiționat și cu ventilatorul de plafon, mansarda era mică și sufocantă, așa cum sunt etajele superioare ale acestor vechi case victoriene din cărămidă. Așa că, după o vreme – după ce băieții au intrat la liceu –, Alphinland a migrat pe masa din bucătărie, unde s-a derulat câțiva ani pe o mașină de scris electrică – considerată cândva culmea inovației, acum învechită și scoasă din uz. Următorul său loc a fost calculatorul, care avea pericolele sale – puteau dispărea lucruri din el într-un mod exasperant –, totuși calculatoarele s-au îmbunătățit de-a lungul timpului, iar Constance s-a obișnuit acum cu al ei. L-a mutat în biroul lui Ewan, după ce el n-a mai fost acolo în formă vizibilă.

Constance nu spune „după moartea lui”, nici măcar pentru sine. Nu folosește deloc cuvântul-cu-M despre el. Ewan ar putea s-o audă și să se simtă rănit sau jignit, sau poate confuz, ori chiar furios. Una dintre convingerile ei, încă neformulate pe deplin, este că Ewan nu-și dă seama că a murit.

Se așază la biroul lui Ewan, îmbrăcată în halatul lui de baie flaușat negru. Halatele de baie flaușate negre pentru bărbați fuseseră ultimul răcnet al modei… când? În anii 1990? Cumpărase chiar ea halatul ăsta – un cadou de Crăciun. Ewan se împotrivise mereu tentativelor ei de a-l îmbrăca după ultima modă, deși tentativele acelea nu duraseră mai mult decât halatul; ea nu mai fusese interesată de felul cum arăta el pentru alții.

Poartă halatul acesta nu pentru căldură, ci pentru confort: o face să simtă că Ewan ar putea fi încă în casă, fizic, imediat după vreun colț. Nu l-a spălat de când a murit el; vrea să miroasă a Ewan, nu a detergent de rufe.

,,Oh, Ewan”, gândește ea. ,,Ce clipe minunate am trăit! Totul s-a dus acum. De ce atât de repede?” Își șterge ochii pe mâneca flaușată neagră.

— Adună-te, spune Ewan.

Nu-i place niciodată când ea smârcâie din nas.

— Ai dreptate, spune Constance.

Își îndreaptă umerii, aranjează perna scaunului ergonomic de birou al lui Ewan, pornește calculatorul.

Apare imaginea de fundal pe ecran: este o poartă, desenată pentru ea de Ewan, care a fost arhitect înainte de a accepta postul mai sigur de profesor universitar, deși ceea ce preda nu se numea „Arhitectură”, ci „Teoria spațiului construit”, „Crearea peisajului uman” și „Corpul delimitat”. Rămăsese foarte bun la desen și găsise un debușeu creând desene amuzante pentru copii și apoi pentru nepoți. Desenase imaginea de fundal ca pe un cadou pentru Constance și pentru a-i arăta că lua în serios chestia asta a ei – chestia asta care, să recunoaștem, era oarecum stânjenitoare pentru el, în cercurile intelectuale mai abstracte din care făcea parte. Sau că o lua în serios pe ea, ambele fiind lucruri de care Constance avusese motive să se îndoiască în răstimpuri. De asemenea, că o iertase pentru Alphinland, pentru că din cauza sa îl neglijase pe el. Pentru felul în care Constance se uita la el fără să-l vadă.

Una dintre ideile ei este că imaginea de fundal de pe ecran a fost un cadou de penitență, pentru a compensa ceva ce Ewan n-ar fi recunoscut că făcuse. Perioada aceea de absență emoțională în care el trebuie să fi fost ocupat – dacă nu fizic, atunci emoțional – cu altă femeie. Cu alt chip, alt corp, altă voce, alt parfum. O garderobă care nu era a ei, cu curele, nasturi și fermoare străine. Cine era femeia aceea? Constance bănuia ceva, apoi se înșela. Prezența obscură râdea de ea încetișor din întunericul fără somn de la ora trei noaptea, apoi dispărea. Nu putea să-i dea de cap nicicum.

În tot acel timp, ea se simțise ca o bucată de lemn incomodă. Se simțise plictisitoare și doar pe jumătate vie. Se simțise anesteziată.

Ea nu-l presase niciodată în legătură cu interludiul acela, nu-l confruntase niciodată. Subiectul era ca și cuvântul-cu-M: exista, plutea deasupra lor ca un uriaș dirijabil publicitar, dar menționarea sa ar fi fost precum ruperea unei vrăji. Ar fi fost ceva final. ,,Ewan, te întâlnești cu altcineva? Adună-te. Fii rezonabilă. De ce ar trebui să fac așa ceva?” El ar fi ignorat-o și ar fi minimalizat întrebarea.

Constance se putea gândi la o mulțime de motive pentru care Ewan ar fi trebuit să facă așa ceva. Dar zâmbise și-l îmbrățișase, îl întrebase ce vrea la cină și își ținuse gura.

Poarta din imaginea de pe ecran este din piatră și e curbată ca o arcadă romană. Este situată la jumătatea unui zid lung și înalt, care are câteva turnulețe deasupra, pe care flutură stindarde triunghiulare roșii. Există o poartă cu gratii grele, care stă deschisă. După ea se vede un peisaj luminat de soare, cu alte turnulețe în depărtare.

Ewan s-a străduit mult la poarta asta. A hașurat, a colorat cu acuarele; a adăugat chiar și niște cai care pasc pe o pajiște îndepărtată, deși a știut că nu trebuie să se bage când venea vorba de dragoni. Tabloul este foarte drăguț, în genul lui William Morris[1] sau poate mai degrabă al lui Edward Burne-Jones[2], însă ratează ideea de bază. Poarta și zidul sunt prea curate, prea noi, prea bine întreținute. Deși Alphinland are colțișoarele sale de lux, mătăsuri și taftale, broderii și sfeșnice ornamentate, tărâmul este în mare parte vechi, murdar și oarecum ponosit. De asemenea, este frecvent pustiit, ceea ce explică ruinele numeroase.

Deasupra porții de pe ecran, o legendă este cioplită în piatră, cu litere prerafaelite pseudo-gotice: ALPHINLAND.

Constance inspiră adânc. Apoi trece prin ea.

De cealaltă parte a porții nu există un peisaj însorit, ci doar un drum îngust, aproape o potecă. Șerpuiește în jos pe deal până la un pod, care este iluminat – pentru că-i noapte – de lumini gălbui în formă de ouă sau de picături de apă. Dincolo de pod se întinde o pădure întunecată.

Ea va traversa podul și va înainta cu grijă prin pădure, atentă la ambuscade, iar când va ieși pe partea cealaltă, se va afla la o răspântie. Atunci va trebui să aleagă ce drum să urmeze. Toate drumurile sunt în Alphinland, dar fiecare dintre ele duce la o versiune diferită a tărâmului. Deși Constance este creatorul său, păpușarul său, cea care-i hotărăște Soarta, ea nu știe niciodată exact unde ar putea ajunge.

A început Alphinlandul cu mult timp în urmă, cu ani înainte de a-l întâlni pe Ewan. Pe atunci trăia cu alt bărbat, într-un apartament cu două camere, dintr-o clădire fără lift, cu o saltea cu cocoloașe, așezată direct pe podea și o toaletă comună pe coridor, cu un fierbător electric (al ei) și un reșou (al lui), pe care n-ar fi avut voie să le folosească în mod oficial. Nu exista frigider, așa că își puneau recipientele cu alimente pe pervazul ferestrei, unde mâncarea îngheța iarna și se strica vara, deși nu era prea rău primăvara și toamna, lăsând la o parte veverițele.

Bărbatul cu care locuia era unul dintre poeții printre care Constance obișnuia să se învârtă, cu credința tinerească și dulce că și ea era poetă. Îl chema Gavin, un nume neobișnuit pe atunci, deși nu mai este neobișnuit acum: Gavinii s-au înmulțit. Tânăra Constance se simțea foarte norocoasă că fusese aleasă de Gavin, care era cu patru ani mai vârstnic decât ea și cunoștea mulți alți poeți, era suplu și ironic, indiferent la normele societății și sumbru satiric, așa cum erau poeții pe atunci. Poate că și acum sunt la fel: Constance e prea bătrână ca să știe.

În mod bizar, pentru ea era palpitant până și să fie obiectul uneia dintre remarcile ironice sau deprimant de satirice ale lui Gavin – de pildă, că fundul hipnotizant al lui Constance era o parte mult mai importantă a ei decât poeziile pe care le scria, sincer, deloc memorabile. De asemenea, i se acorda privilegiul de a apărea în poeziile lui Gavin. Nu cu numele, desigur: pe atunci obiectele feminine ale dorinței erau numite „Doamnă” în poezii, sau „Adevărata mea dragoste”, ca omagiu adus cavalerismului și cântecelor populare –, dar pentru Constance era enorm de seducător să citească poemele mai erotice ale lui Gavin și să știe că, de fiecare dată când el scria ,,Doamnă”, – sau, și mai bine, „Adevărata mea dragoste” – se referea la ea. „Doamna mea se sprijină pe pernă”, „Prima cafea a Doamnei mele” și „Doamna mea îmi linge farfuria” erau înduioșătoare, dar preferata ei era „Doamna mea se-ndoaie de mijloc”. De câte ori simțea că Gavin era tăios cu ea, scotea poezia aceea și o recitea.

Alături de acele atracții literare existau o sumedenie de episoade sexuale viguroase și spontane.

Odată ce se legase de Ewan, Constance știuse că nu trebuie să dezvăluie detalii despre viața ei anterioară. Totuși, de ce ar fi trebuit să-și facă griji? Deși Gavin fusese pasional, fusese, de asemenea, un tip de tot rahatul; așa că, în mod clar, nu reprezenta o concurență pentru Ewan, un cavaler în armură strălucitoare prin comparație. Iar experiența aceea timpurie se terminase prost, cu tristețe și rușine pentru Constance. Atunci de ce să-l aducă pe Gavin în discuție? Nu ar fi servit la nimic. Ewan n-o întrebase niciodată despre alți bărbați din viața ei, așa că ea nu-i spusese niciodată. Speră desigur ca Ewan să nu aibă acces la Gavin acum, prin gândurile ei nerostite sau în orice alt mod.

Unul dintre lucrurile bune în Alphinland este că ea poate duce obiectele mai deranjante din trecutul ei prin poarta de piatră și le poate depozita în macheta palatului memoriei, foarte folosit în… când fusese asta? În secolul al XVIII-lea? Asociezi lucrurile pe care vrei să ți le amintești cu camere imaginare, iar atunci când vrei să-ți amintești fiecare detaliu, te duci în camera respectivă.

Așa se face că ea are în Alphinland o cramă părăsită, aflată pe terenul fortăreței deținute în prezent de Zymri de Pumn de Adamant – un aliat al ei –, exclusiv pentru Gavin. Și cum una dintre regulile Alphinlandului este că lui Ewan nu i s-a permis niciodată să treacă prin poarta de piatră, el nu va găsi niciodată crama aceea și nici nu va descoperi pe cine are Constance ascuns înăuntru.

Gavin se află într-un butoi de stejar din cramă. Nu suferă, deși, obiectiv vorbind, ar merita să sufere. Dar Constance s-a străduit să-l ierte, așa că el nu are voie să fie torturat. În schimb, este păstrat în stare de animație suspendată. Din când în când, ea se oprește la cramă și-i oferă lui Zymri un cadou menit să le cimenteze alianța – un borcan din alabastru cu arici de mare xnamici cu miere, un colier din gheare cyanoreene –, rostește vraja care desface capacul butoiului și aruncă o privire. Gavin doarme liniștit. Întotdeauna a fost chipeș cu ochii închiși. Nu pare cu o zi mai bătrân decât ultima dată când l-a văzut. Încă o doare când își amintește ziua aceea. Apoi pune la loc capacul butoiului și rostește invers vraja, închizându-l pe Gavin înăuntru, până când va avea chef să mai treacă pentru a-i arunca o privire.

În viața reală, Gavin a câștigat câteva premii pentru poezia sa și apoi a obținut un post permanent de profesor de scriere creativă la o universitate din Manitoba, deși, după pensionare, s-a mutat în Victoria, statul Columbia Britanică, cu o panoramă minunată a apusului de soare în Pacific. În fiecare an, Constance primește o felicitare de Crăciun de la el; de fapt, de la el și de la a treia și mult mai tânăra sa soție – Reynolds. Reynolds, ce nume prostesc! Sună ca o marcă de țigări din anii 1940, pe vremea când țigările se luau în serios.

Reynolds semnează felicitările pentru amândoi – Gav și Rey, așa își spun – și expediază scrisori anuale vesele și iritante despre vacanțele lor (Maroc! Ce noroc că au avut Imodium! Deși, mai recent: Florida! Ce bine să scapi de burniță!). De asemenea, trimite un raport anual despre grupul lor local de lectură Ficțiune Literară – numai cărți importante, numai cărți inteligente! Acum se ocupă de Bolaño, o muncă grea, dar care merită dacă insiști! Membrii clubului pregătesc gustări tematice pentru a însoți cărțile pe care le citesc, așa că Rey învață să facă tortilla, de la zero. Ce distractiv!

Constance bănuiește că Reynolds manifestă un interes nesănătos față de tinerețea boemă a lui Gavin și, mai ales, față de Constance însăși. Cum ar putea să nu fie așa? Constance a fost prima femeie care locuise cu Gavin, într-o perioadă din viața lui în care era atât de excitat, încât abia își putea ține fermoarul blugilor închis când ea se afla la mai puțin de cinci sute de metri depărtare. Era ca și cum ea ar fi radiat un inel de particule magice; ca și cum ar fi aruncat o vrajă irezistibilă, ca Pheromonya cu Bucle de Safir din Alphinland. Reynolds nu poate să concureze cu așa ceva. Probabil că trebuie să folosească jucării sexuale cu Gavin, având în vedere vârsta lui. Dacă se sinchisește măcar s-o facă.

— Cine sunt Gavin și Reynolds? întreba Ewan, în fiecare an.

— Pe el l-am cunoscut în colegiu, răspundea Constance.

Era un adevăr parțial: de fapt, ea renunțase la colegiu pentru a fi cu Gavin, atât de fascinată fusese de el și de combinația de nepăsare și pasiune. Însă Ewan nu ar fi primit cu încântare o asemenea informație. L-ar fi putut face trist, gelos sau chiar furios. De ce să-l tulbure?

[...]

[1] William Morris (1834–1896), designer, scriitor, activist social, printre altele, fondator al mișcării Arts and Crafts, care a avut o contribuție esențială la renașterea artelor decorative tradiționale (n. red.).

[2] Edward Burne-Jones (1833–1898), pictor și designer, asociat cu Confreria Prerafaelită. Împreună cu William Morris, a înființat o firmă de arte decorative, cu o estetică de inspirație medievală, care s-a bucurat de un mare succes (n. red.).

Alte titluri din seria de autor Margaret Atwood