Maria Adam: Trăiești bucuria descoperirii cu fiecare volum

1. Cum vedeți relația dintre text și traducător?

Pentru a da rotunjime răspunsului, aș aduce în această ecuație și autorul. În ochii mei, traducerea ia forma unui transfer emoțional care se produce între autor și traducătorul textului său. Este ca un copil care trece din brațele părinților în brațele tale; ți se încredințează un bun de preț, pentru că cineva a avut încredere că îl vei proteja și-i vei face cinste.

Această implicare afectivă vine dintr-un simț al responsabilității față de text și am constatat, de-a lungul anilor, că m-am atașat de fiecare carte tradusă mai mult decât m-aș fi așteptat, uitând că poate unele nu mi-au plăcut în mod deosebit ori că mi-a fost greu să lucrez la ele. Într-un final, văzându-le pe rafturile librăriilor, dar mai ales în biblioteca mea de acasă, am simțit întotdeauna că-mi aparțin și mie într-o oarecare măsură și mi-am arogat dreptul de a fi mândră de ele.

2. În ce măsură este traducerea un tip de rescriere?

Cândva am avut nebunia și curajul de a cerceta traducerea proverbelor, un demers care m-a pus față în față, mai des ca niciodată, cu problema intraductibilității. Identitatea culturală, atât de viu reprezentată în limbă, nu este doar un concept sec despre care se vorbește în literatura de specialitate, este un fapt concret de care orice traducător se lovește în munca de zi cu zi. Cred că aici intervine cuvântul „rescriere“ și tot aici este solicitată expertiza, inspirația și îndemânarea traducătorului de a „rescrie“ ceva inefabil, aproape imposibil de transpus dintr-un context cultural în altul, în așa fel încât cititorul să nu fie privat de parfumul, esența și bogăția originalului. Probabil că adevărata dificultate nu este de a decide dacă un astfel de text, puternic impregnat de valențe identitare, este sau nu un tip de rescriere, ci de a descoperi cum s-a produs acest lucru, prin ce metodă, pentru că nu există un șablon pe care să-l poți reutiliza de la o carte la alta. La finalul unei traduceri, am deseori senzația hipnozei la volan, dacă mi se permite o asemenea analogie: știu că am ajuns la destinație, dar s-a întâmplat ca prin vis și deja pare că detaliile se estompează.

3. Ce abilități îi conferă experiența unui traducător?

În general mă feresc să dau citate, însă mi-e imposibil să nu amintesc de cuvintele lui Dinu Flămând, care spunea că traducătorul se „îmbibă“ de textul sursă, după care îl face uitat pentru a-i da naștere în limba țintă. Pare ceva foarte simplu, un procedeu care, odată însușit, îți ușurează viața ca traducător. Însă aici nu se ajunge cu ușurință, ci cu exercițiu și poate chiar cu încăpățânarea de a nu abandona.

Uneori mă întreb dacă cei aproape zece ani încheiați de când am avut îndrăzneala de a traduce primul volum pot fi considerați suficienți pentru a vorbi de experiență. Nu pot spune ce abilități au dobândit traducătorii, în general, cu timpul, dar pot spune ce lecții am primit eu. Am învățat să fiu mai organizată, să am mai multă răbdare; să fiu mai atentă la detalii și să depun efortul de a insista cu înverșunare până găsesc soluția care mă mulțumește. Să accept că am plecat inițial de la premisa greșită că am un bagaj de cunoștințe suficient, neavând habar că fiecare pagină de carte avea să aducă alte provocări și fiecare redactor avea să mă învețe ceva nou. Altfel spus, cred că am învățat să renunț la orgoliul atotștiutorului și să fiu recunoscătoare că am nimerit într-o branșă în care trăiești bucuria descoperirii cu fiecare volum.

4. Ce carte v-ar plăcea să traduceți / Ce carte credeți că ar merita tradusă sau (re)tradusă?

Poate vor părea niște alegeri puerile, dar cred că aș traduce cărțile adolescenței mele, Fiul risipitor, de Radu Tudoran, Orașul cu salcâmi, de Mihail Sebastian sau cărțile lui Mihail Drumeș. Alegându-le, nu mă raportez la valoarea lor literară, ci la ecoul lor în sufletul meu. Totuși, prima dată când mi-am zis că aș vrea să traduc o carte și să o fac cunoscută în afara țării a fost când am citit Întunecare, de Cezar Petrescu. Cochetam deja pe atunci cu ideea de a deveni traducător și m-a impresionat profund drama lui Radu Comșa, eroul deziluzionat de neputința de a schimba lumea. Ulterior am aflat că există o variantă tradusă în anii 1970, pe care nu am avut ocazia să o răsfoiesc, dar recunosc că mi-a creat sentimentul neplăcut că mi s-a răpit o oportunitate, șansa de a fi prima care înfige steagul. Însă, cine știe? Aceleași proverbe menționate mai devreme spuneau că nu aduce anul ce aduce ceasul.

Găsiţi aici câteva dintre cărţile traduse de Maria Adam pentru Corint: