De ce a ajuns Ceaușescu erou pe Facebook și TikTok?

Avem un sondaj și diverse opinii. Corint vă oferă și o lentilă de contact cu trecutul recent. Unele explicații sunt în lecturile propuse, altele va trebui să le formulăm. În ambele cazuri se recomandă luciditate.

Sondajul publicat de INSCOP Research, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, nu ar trebui să mai provoace mirare în contextul extrem de tulbure pe care-l traversăm (a se vedea și ce s-a întâmplat la alegerile prezidențiale): 66% dintre respondenți consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru România. Doar 24% îl văd ca pe un lider rău.

În paralel, pe TikTok și Facebook, imaginile cu Ceaușescu în vizite oficiale, ținând discursuri sau tăind panglici sunt distribuite masiv, însoțite de muzici nostalgice și comentarii admirative.

Această diferență între percepție și realitate, între ceea ce se vede pe social media și ceea ce s-a trăit în fapt, este semnul unei memorii colective fragile. Rezultatele sondajului ne face să ne punem întrebări despre modul în care este percepută istoria recentă și despre efectele propagandei regimurilor totalitariste.

E ușor de înțeles de ce prind aceste reprezentări: oferă o imagine ordonată, liniștită, chiar eroică, în contrast cu incertitudinea și polarizarea prezentului. Ce e mai greu de acceptat e că ele sunt construite pe amnezie selectivă, tăcere și idealizare.

Remus Ioan Ștefureac, directorul INSCOP, subliniază că Ceaușescu a devenit un „star” pe rețelele sociale, unde imaginile și videoclipurile care îl glorifică sunt răspândite strategic. Această reprezentare idilică a epocii comuniste contrastează însă cu realitatea documentată de istorici.

Dar cum se explică această disonanță? Lavinia Betea, istoric și autor al mai multor cărți despre comunism, oferă perspective esențiale prin lucrările sale:

1. „Ceaușescu și epoca sa” – una dintre puținele încercări serioase de a privi regimul comunist în ansamblul lui – cu proiectele vizibile și cu fisurile interne. Așa cum reiese din carte, imaginea „liderului respectat internațional” nu poate fi separată de realitățile trăite de cei care stăteau la coadă pentru lapte, tremurau în apartamente neîncălzite sau își autocenzurau gândurile.

2. „I se spunea Machiavelli. Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea” - Dialogurile cu Ștefan Andrei, fost ministru de externe oferă o perspectivă rară din interiorul puterii. Andrei vorbește despre diplomație, despre Ceaușescu ca „magistru de joc politic” și despre atmosfera din jurul liderului. Mărturia lui nu e laudativă, dar nici simplist acuzatoare. Tocmai această nuanțare oferă cititorului o înțelegere mai profundă a felului în care regimul funcționa și cum își perpetua influența. De la Ștefan Andrei aflăm despre mecanismele puterii și ipocrizia elitei comuniste, care, deși critica uneori regimul, a contribuit la menținerea lui.

3. „Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu” – Povestea Elenei Ceaușescu, de la umila sa origine până la corupția și megalomania care au caracterizat ultimii ani ai regimului, demonstrează cum miturile despre „savanta” ei erau doar o parte a mașinării propagandiste. Totul într-un regim care a transformat loialitatea în merit și obediența în criteriu de promovare. Elena Ceaușescu devine aici simbolul unei minciuni oficiale ridicate la rang de politică de stat.

4. „Prințesele roșii” – O explorare a relațiilor dintre liderii comuniști și copiii lor, care arată că nici măcar cei care au vrut să creeze „omul nou” nu au reușit să-și modeleze propriile familii. Un alt mit al comunismului este ideea unei lumi ordonate, în care oamenii erau „făcuți la normă”, crescuți în spiritul disciplinei și al binelui colectiv. Prințesele roșii demontează acest clișeu. Cartea vorbește despre copiii liderilor, despre conflictele de generație și despre cât de puțin control real aveau acești părinți asupra propriilor familii. Este o fisură revelatoare într-un sistem care voia să modeleze totul – inclusiv intimitatea.

5. „Partea lor de adevăr” – Convorbiri cu foști demnitari comuniști precum Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu și Corneliu Mănescu, care dezvăluie contradicțiile și compromisurile din spatele sistemului. Unii dintre ei, la finalul vieții, au ajuns să critice regimul pe care l-au construit. Această ambivalență este valoroasă. Nu pentru a „reabilita” personaje controversate, ci pentru a înțelege cum arăta sistemul dinăuntru – și cum s-a fisurat, treptat, până la prăbușire.

Sondajele sunt doar simptome., dar ceea ce produce efecte perverse în accepțiune sociologică e lipsa unor instrumente reale de înțelegere. Cauza e mai profundă: lipsa unei relații oneste cu istoria. Lipsa unor repere clare într-un spațiu dominat de meme și imagini scoase din context.  

Într-o epocă a miturilor reambalate digital, lectura critică devine o formă de igienă mentală. Care trebuie învățată. Iar istoria, mai mult decât o materie școlară, e o cheie pentru prezent. Însă cu aceeași condiție: să fie învățată. Și asimilată critic, adică fără instrumentări emoționale. 

Cărțile precum cele ale Laviniei Betea ne ajută să înțelegem lumea complexă și contradictorie a comunismului, fără iluzii.