Literatura canonică, între text și cititor: Un dialog cu Anca Peiu despre ediții românești, interpretare și traducere

Anca Peiu este conferențiar universitar doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde predă în cadrul programului American Studies. Este un reputat specialist în literatură și civilizație americană, cu o activitate academică și editorială solidă, concentrată asupra literaturii secolului XX.

Autoare a mai multor volume de critică și studii literare, dintre care cel mai recent este Sophisticated Ladies in Life and Literature: Selective Portraits (2022), Anca Peiu este, totodată, una dintre cele mai importante voci românești în studiile dedicate operei lui William Faulkner. A îngrijit ediții critice și a tradus texte fundamentale ale acestuia, contribuind decisiv la receptarea sa în spațiul cultural românesc.

În paralel cu activitatea academică, este un traducător și prefațator constant al literaturii canonice anglo-americane, unul dintre colaboratorii importanți ai Editurii Corint, prin contribuții care au marcat ediții de referință din literatura canonică anglo-americană publicată în limba română.

Traducerile și prefețele semnate de Anca Peiu de-a lungul timpului reflectă o dublă competență – rigoare filologică și finețe interpretativă – indispensabilă întâlnirii contemporane cu marile texte ale secolului XX.

Pentru cititorii Corint, numele său se leagă de traducerea romanului 1984 de George Orwell, de prefețele pentru Portretul unei doamne de Henry James și Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald, precum și de traducerea și prefața romanelor Cartea cu stafii de Henry James și Strada Mare de Sinclair Lewis. Fiecare dintre aceste volume propune nu doar o versiune actualizată a textului, ci și o contextualizare critică atentă, menită să faciliteze lectura și înțelegerea unor opere canonice complexe.

Interviul de față își propune să exploreze culisele acestor colaborări și să aducă în prim-plan perspectiva unui traducător și prefațator care lucrează la intersecția dintre literatură, istorie culturală și cititorul contemporan. Discuția atinge teme precum responsabilitatea traducerii textelor canonice, relația dintre traducere și interpretare critică, dar și actualitatea unor romane care continuă să vorbească, cu forță surprinzătoare, despre lumea de astăzi.

1 Ați tradus și prefațat autori canonici foarte diferiți – de la George Orwell și Henry James la F. Scott Fitzgerald și Sinclair Lewis. Ce ați descoperit despre dumneavoastră, ca traducător și cititor avizat, traversând aceste universuri literare atât de distincte?

Cred că o primă versiune de răspuns la această întrebare de început a dumneavoastră se află chiar în miezul întrebării, atât de bine ticluite. Bineînțeles că fiecare autor te pune la încercare și te face să îl interpretezi pe cât de fidel, pe atât de convingător, în limba ta maternă, ca traducător literar – convingător pentru cititorii nevăzuți (și ideali), care și-au învățat la rândul lor, alfabetul, în aceeași limbă maternă. Mai trebuie, totodată, ca interpretarea ta să convingă cititorii tineri, mai ales pe aceștia, care trebuie să își recunoască în textul tradus limba maternă contemporană, să o poată folosi firesc, ca pe cheia cea mai potrivită la descifrarea operei literare străine. Astfel încât să treacă fără poticneli, peste acest mic amănunt, al faptului că textul literar original era scris într-o limbă străină.  

Cu fiecare autor pe care îl traduc îmi descopăr o altă posibilă sumedenie de voci. Dar toate acele voci trebuie să rămână în armonie cu stilul lui, al autorului, și nu cu al meu. Dacă am reușit în primul meu rol, acela de cititoare cu har, atunci trebuie să demonstrez că sunt în stare să duc și mai departe această stare de grație, această transă excepțională, să mă transpun în ea, (aproape) cu totul, și să adopt, ca un ventriloc, acea sumedenie de voci, care constituie polifonia acelei cărți inconfundabile. Pentru că am fost o cititoare precoce și am vrut să învăț bine limba engleză – nu pentru că era la modă, ci pentru că voiam să citesc în original cărțile clasice, traduse și prefațate de acei mari profesori fără seamăn, erudiți formidabili, încă de pe vremea când nici nu visam să-i cunosc în viața reală, ca elevă, studentă, doctorandă a lor. 

Când mi-am descoperit pasiunea pentru traducerea literară eram deja adolescentă. O elevă de liceu, în plină dictatură ceaușistă, care se pregătea pentru admiterea în facultate. Am avut șansa deosebită de a mă pregăti cu Profesorul Andrei Bantaș, o personalitate emblematică a anglisticii și americanisticii românești, autor al dicționarelor (generațiilor) noastre, ale tuturor acelora care am învățat de la el, (direct sau indirect), preț de câteva decenii, chiar abc-ul limbii engleze; neobosit traducător de capodopere literare britanice și americane. 

Apoi am devenit studenta Profesorului Ștefan Stoenescu, un cărturar extrem de exigent, erudit și generos, cu toți cei care se încumetau să-i devină discipoli. Meșteșugul traducerii literare, deprins sub bagheta lui, mi-a devenit și mai drag, dar cu atât mai pretențios. De la domnul Stoenescu, care mi-a coordonat lucrarea de licență, am rămas cu o zestre profesională atât de valoroasă, încât orice încercare de-a mea de azi, de a traduce sau prefața câte o carte valoroasă, reprezintă încă un examen pe care (sper că) îl trec, cu emoția studentei de odinioară. Ne-a învățat despre valoarea criticii literare constructive și creatoare. Ne-a lăsat excepționale volume în românește din operele literare ale unor clasici ca prozatorul Henry James, poetul Wallace Stevens. 

Apoi am devenit doctoranda Profesorului Academician Dan Grigorescu – unul dintre cei mai carismatici profesori de literatură universală și comparată ai Universității din București. A fost, printre altele, director al Bibliotecii Române din New York și director al ICR din New York. A tradus masiv din piesele de teatru și sonetele lui William Shakespeare. 

Vreau să subliniez aici că toți acești maeștri excepționali, pe care am avut norocul să-i întâlnesc la timp, m-au sprijinit cu o extraordinară generozitate, atât ca profesori, ca personalități didactice, cât și ca exegeți, ca experți ai studiului literar, în toată complexitatea acestuia: de la istorie literară la critică și teorie literară; de la abordarea fără prejudecăți a textului literar, devenit, în timp, operă literară clasică, și până la analiza, interpretarea lui specializată, dintr-o viziune critică asumată și respectată până la capăt. 

Dar cel mai semnificativ mi se pare azi faptul că toți acești „cărturari de curte veche”, acești savanți în cel mai nobil sens al cuvântului, au rămas, de-a lungul exemplarelor lor cariere academice, maeștri truditori ai traducerii literare de mare artă. Toți au tradus cărți clasice ale literaturii universale. Astfel că am moștenit de la erudiții mei maeștri această pasiune pentru traducerea literară pretențioasă, dificilă. Am avut ce învăța și de la cine – iar acum, la maturitate, din tot sufletul sper să mă ridic la înălțimea pretențiilor lor.  

De-a lungul fericitului meu deceniu de colaborare cu Editura Corint Clasici ai Literaturii am tradus distopia orwelliană 1984, semnând, de asemenea, prefața și tabelul cronologic panoramic al volumului respectiv. Am tradus și prefațat volumul Cartea cu stafii. Zece povestiri de Henry James. Am tradus și prefațat romanul Strada Mare de Sinclair Lewis. Apoi am mai prefațat și romanul Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald, tradus excelent de scriitoarea Simona Goșu. Am semnat și prefața romanului Portretul unei doamne de Henry James, admirabil tradus de Cristina Jinga, aceeași care a tradus și celebra prefață a romancierului însuși, apărută în același volum de mare clasă.  

Dar am mai semnat și prefața volumului Doamna Dalloway. Camera lui Jacob de Virginia Woolf, în traducerea lui Alexandru Macovescu; și, de asemenea, am scris prefața romanului Necunoscuta de la Wildfell Hall de Anne Bronte, în românește chiar de Andrei Bantaș.

Tot pentru Corint Clasici ai Literaturii, am mai scris o prefață și un amplu tabel cronologic pentru o traducere mai recentă a romanului Deșteptarea de Kate Chopin, care sper să vadă lumina tiparului într-o bună zi, cât mai curând.

În cele mai multe dintre aceste cazuri, am avut norocul să fiu solicitată tocmai pentru suportul critic – (studii introductive, tabele cronologice panoramice, note explicative detaliate) – al unor cărți canonice, pe care le aveam de predat studenților mei, la propriile cursuri de literatură clasică americană și la seminarele de literatură britanică a secolului 20. Cu cât mai asiduu mă pregăteam pentru una dintre aceste două activități paralele, cu atât mai bine îmi reușea și cealaltă, complementară. Nu știu cum aș putea să-i fiu mai recunoscătoare sorții mele (și Editurii Corint Clasici ai Literaturii, desigur!) pentru această desăvârșită potrivire: pentru datoria profesională de a-mi împlini o pasiune de o viață. 

Pe de altă parte, am fost încântată să traduc romanul realist satiric lui Sinclair Lewis. Tocmai pentru că această carte își merită locul în bibliografia oricărui curs universitar de modernism literar american clasic – și totuși nu era inclusă în ea, nici pe când eram studentă, nici pe când am început să predau această materie, la Departamentul de Engleză al FLLS, Universitatea din București, care îmi este alma mater. M-am simțit astfel privilegiată că Editura Corint, prin colecția Clasici ai Literaturii mi-a oferit această ocazie deosebită. Azi pot spune că am introdus acest clasic roman american în bibliografia cursului meu, cu succes, de îndată ce am început lucrul la el, ca traducătoare și prefațatoare. Studenții mei au apreciat cu entuziasm această recuperare. Sinclair Lewis rămâne primul scriitor american cuceritor al Premiului Nobel pentru Literatură (din anul 1930). 

2 În cazul unor romane precum 1984 sau Marele Gatsby, cititorii vin adesea cu așteptări foarte clare, formate de lecturi anterioare sau de mitologia culturală din jurul acestor cărți. Cum se negociază, în traducere și în prefață, fidelitatea față de text cu dialogul inevitabil cu aceste așteptări?

Cred că, aici, cele mai înșelătoare sunt clișeele, „generalitățile” despre câte o carte, pe care cititorii le află înainte de a o deschide măcar. Numai că nimic nu se compară cu propria experiență a lecturii cărții respective. Până la ea, (aproape) nimic nu contează. Abia apoi, după o primă lectură temeinică, cititorul trebuie să-și compare părerea proprie despre acea carte cu abordările criticilor literari consacrați. Poate că e preferabil să citească și prefața abia după o primă lectură proprie a cărții respective. Sau măcar să se întoarcă la ea, pentru o confruntare. Este atitudinea obligatorie, de minimă onestitate intelectuală, pe care orice ucenic într-ale lecturii literare canonice trebuie să și-o asume. De aici rezultă că răspunderea traducătorului literar, fidel capodoperei originale, este cu atât mai mare. De asemenea, cu atât mai evidentă mi se pare responsabilitatea prefațatorului.  

Pe de altă parte, în ambele cazuri pomenite de dumneavoastră, mai sus, cel mai adesea, cititorii de azi deschid cartea venind dinspre câte o ecranizare a ei, mai veche sau mai nouă. Cu atât mai importantă este (re)întâlnirea lor cu textul literar primordial. Căci numai acela rămâne inepuizabil. Filmul în sine este o reinterpretare (tot mai sofisticată) a cărții. Filme vor mai fi. Cartea lui George Orwell, sau cea a lui F. Scott Fitzgerald, rămân unice și totodată infinite ca posibilități de reinterpretare. 

Această atitudine, odată sădită în mintea cititorului educat, îi asigură independența judecății de valoare. O minte deschisă, de intelectual autentic, reacționează conform unui citat de neuitat din distopia orwelliană: „Libertatea este libertatea de a spune că doi și cu doi fac patru”. Mai ales în educația estetică funcționează tripleta clasică a principiilor filosofice fundamentale: credința în bine, în frumos și în adevăr. Sau, cu un alt citat memorabil, din aceeași carte: „Cele mai bune cărți sunt acelea care îți spun ceea ce știi deja”.  Cum s-ar zice, cărțile clasice, în care au mai crezut și alții, înaintea ta. Și pe care nicio dictatură nu le poate șterge vreodată din memoria colectivă.

3 Prefața este, uneori, primul contact real al cititorului cu o operă clasică. Cum vedeți rolul prefațatorului astăzi: ghid discret, interpret, mediator cultural sau provocator de întrebări? 

Cred că prefațatorul de azi are de îndeplinit, ca printr-un caleidoscop, fiecare în parte dintre toate aceste roluri. Gustul literar se educă. Și apoi, nimic nu se compară cu exercițiul interiorizat al lecturii personale. Ca un cititor contemporan avizat, cât se poate de bine documentat, dar și experimentat, prefațatorul trebuie mai întâi să plaseze cartea într-un context istoric, pornind însă de la datele lumii prezente, în care trăiesc contemporanii săi, adică cititorii nevăzuți (și ideali) ai cărții prefațate. 

Așadar, prefațatorul capătă un rol extrem de complex și dinamic. Pe de-o parte, el trebuie să-i pună la dispoziție cititorului toată documentarea și o minimă bază critico-teoretică, pe care le consideră utile înțelegerii textului literar. Pe de altă parte, însă, așa cum deja ați sugerat, prefațatorul are și un rol de educator discret, de amic din umbră, care să-i atragă atenția cititorului asupra particularităților stilistice deosebite ale textului literar, asupra mesajelor cărții, mai mult sau mai puțin evidente etc. 

Și, da, prefațatorul trebuie să-i trezească cititorului cea mai vie curiozitate asupra cărții prezentate cu devotament. Cititorul să știe că trebuie să o descopere cu propriile puteri. Trebuie să-i dea curaj cititorului să-și pună întrebări. La urma urmelor, citim literatura clasică nu pentru a găsi vreun răspuns acolo, ci pentru a căuta în ea ecoul propriilor întrebări. 

4 Traducerile dumneavoastră au adus în limba română texte care vorbesc despre putere, identitate, societate, alienare – teme extrem de actuale. Credeți că literatura clasică are, paradoxal, un avantaj în a vorbi cititorului contemporan față de literatura foarte recentă?

Da, așa cred. Textul literar clasic rămâne inepuizabil. Nimic nou sub soare, cum spun înțelepții. Pe de altă parte, până să ajungă la noi, cei de astăzi, adevărul universal valabil, sugerat printre rândurile operei literare clasice, a trecut deja prin câteva epoci de (re)confirmare. 

Pe de altă parte, sunt convinsă că printre cărțile care se scriu și se publică astăzi, pentru prima dată, se găsesc și cărțile clasice de mâine. Tocmai acesta este și argumentul meu cel mai convingător în virtutea ideii că avem nevoie de cărțile clasice – înainte de toate.

Și, desigur, cu trecerea timpului se pune problema retraducerii clasicilor.

Însă, chiar și atunci când lucrează la o nouă versiune a unei opere literare clasice, cred că traducătorul literar are datoria să o abordeze (ca) „de la zero”, ca și cum lui i s-ar fi încredințat pentru prima dată această misiune de nobilă răspundere.

Ori de câte ori am fost în această situație, am lucrat așa, ca și cum aș fi fost prima traducătoare a acelei opere literare clasice. Oricum, diferențele dintre versiunea mai veche și versiunea mea vor ieși la lumină, inevitabil. Ceea ce contează este să mă ocup de textul clasic atât de bine cât pot. 

Poate că de aceea prefer să „iau taurul de coarne”, așa cum mă pricep, fără să citesc versiunile românești mai vechi. M-ar intimida și aș depune armele pe loc.

5 Dacă ar fi să recomandați un singur roman dintre cele traduse sau prefațate de dumneavoastră ca punct de intrare pentru un cititor aflat la prima întâlnire cu literatura clasică, care ar fi acela și de ce?

Grea alegere. Dacă mi-ați fi adresat această întrebare acum un an, în 2025, fără șovăire aș fi răspuns Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald. Asta deoarece anul trecut s-a împlinit centenarul de la prima publicare a acestui Mare Roman American. Această carte clasică, pentru care confirmarea a venit cu o (tragică) întârziere, resimțită cu adâncă amărăciune, de către autorul ei. Abia în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, Marele Gatsby a fost recunoscut drept romanul canonic american, de neclintit din orice clasament al criticii literare universale. Și ironia face că nu critica literară a trebuit să-i confirme valoarea estetică de netăgăduit, într-un târziu. Căci încă din 1925, criticii literari aplaudaseră prompt romanul lui F. Scott Fitzgerald, chiar de la lansare. Numai că dezamăgirea scriitorului a fost cauzată chiar de indiferența primilor cititori ai cărții sale. Însă cei care, în cumpliții ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, i-au răsplătit așteptările îndreptățite au fost soldații americani, anonimi, trimiși pe frontul european. Aceștia au primit cadou câte un exemplar ieftin, în ediție broșată, al capodoperei lui F. Scott Fitzgerald. Au reacționat spontan, cu entuziasmul amar al sorții lor absurde. Numai că deja, încă din 1940, bietul autor murise neconsolat. Și când te gândești că astăzi, Marele Gatsby reprezintă nu numai un roman american de certă popularitate internațională, ci rămâne, la mai bine de un secol de la prima sa publicare, un clasic bestseller.      

Astăzi însă v-aș răspunde fără ezitare, că volumul de proză scurtă, (pseudo)gotică, al lui Henry James, Cartea cu stafii. Zece povestiri, ar fi prima mea recomandare. Nu numai pentru că e una dintre cele mai recente apariții de la Corint Clasici ai Literaturii; ci și pentru că lectura promisă de aceste pagini fermecate trimite, mulțumită rafinatului joc al intertextualității jamesiene,  la alte capodopere literare, pe care cititorul trebuie să le (re)viziteze, pentru a se putea bucura și mai intens de această carte inepuizabilă, aidoma „Cărții de nisip” a lui Jorge Luis Borges.  

Nu degeaba, ucenicia oricărui aspirant de odinioară la admiterea la facultatea de engleză insista pe traducerea în românește a unor (diabolice) fragmente din proza psihologică a lui Henry James. Acolo se verifica receptivitatea învățăcelului la finețea nuanțelor stilistice, la care nu aveai acces fără să știi bine ce vor să spună meandrele nuanțelor sintactice, ascunse printre verbele modale și temutul (perversul?) mod subjonctiv. Cu aceeași ocazie, învățăcelul trebuia să distingă treptele strategiei punctului de vedere narativ, a cărui teorie și punere în practica romanescă îi aparțin aceluiași geniu jamesian.    

6 Dincolo de dificultățile evidente de stil sau sintaxă, care sunt riscurile mai puțin discutate ale traducerii unui autor canonic consacrat? 

Cramponarea cititorilor de anumite versiuni „încetățenite” ale acelor traduceri literare – care însă pot fi depășite. Nu numai că pot, de fapt. De la un moment dat încolo, prin firea lucrurilor, chiar sunt depășite, inevitabil. 

De exemplu, celebra nuvelă a lui Henry James, „Strânsoarea șurubului” (The Turn of the Screw). Am cumpănit bine alegerea titlului și mă bucur că mi-o pot susține aici și acum.

Frumusețea cea mai de preț a textului original stă în calitatea sa metaliterară: o povestire enigmatică, despre însuși actul narațiunii în sine, ca o îndeletnicire umană ancestrală, un adevărat ritual de socializare, prin care, indirect, povestitorul și publicul său ajung să se cunoască reciproc, mai profund. Așadar, într-o primă fază a acestei ample povestiri, narațiunea sofisticată și ambiguă funcționează de fapt, în primul rând, ca un bun pretext pentru o tentativă a comunicării dintre niște oameni (presupus) înzestrați cu imaginație și empatie. Numai că, din întreaga asistență pretins „selectă”, (și, de fapt, jalnic de superficială și obtuză,) a auditoriului strâns la gura sobei, prea puțini sunt aceia care merită într-adevăr luxul intelectual al acestei înfiorătoare povestiri. Deci ea deja funcționează satiric, prin această secvență de mise en abîme, ca o probă a receptivității ascultătorilor (sau cititorilor), depășiți de subtilitatea jocului narativ.  

Țin să precizez aici că însăși expresia ”the turn of the screw”, tradusă de mine ca „strânsoarea șurubului”, ce rezonează alegoric chiar în titlul original al nuvelei, apare de la bun început, într-o primă replică a lui Douglas, din acele pagini aidoma unui prolog al povestirii propriu-zise a guvernantei de la Conacul Bly.  Pe de altă parte, atunci când Douglas, în încheierea „prologului”, este îmboldit de asistența sa (prea superficială) să-i dea un titlu înspăimântătoarei lui istorii, el mărturisește prompt că „nu are niciun titlu”. Atunci, pe loc, primul narator la persoana întâi – de fapt, un fel de „narator zero” – cel a cărui voce îl evocă pe Douglas („naratorul unu”), care, la rându-i, o evocă pe anonima și misterioasa guvernantă („naratorul doi”), prinsă în mrejele capcanei Conacului Bly – cel dintâi narator subiectiv al acestei multistratificate povestiri cu fantome – ripostează emfatic: „Am eu unul”. Numai că, (suspans!), cititorii anonimi, nevăzuți, așa ca noi, nu vor afla nicicând acel misterios titlu (de împrumut). Aici se strecoară, desigur, un (abia) sesizabil vârf de ironică înțepătură (meta)narativă: în numele cărei autorități ni se adresează acest „narator zero”, cu atât mai seducător pentru cititorul nuvelei, cu cât prezintă mai puțin credit?  

Cu alte cuvinte, „strânsoarea șurubului” – deja pomenită negru pe alb, (într-un mod abstract, de undeva de dincoace, sau de dincolo, de granița narațiunii propriu-zise), în „prologul” povestirii „inițiale”, (care, de fapt, nici măcar nu este cea inițială, ci doar „transcrierea ei fidelă” de către Douglas, după manuscrisul guvernantei, ce îi fusese încredințat acestuia) – nu reprezintă nici măcar acolo, în miezul lugubrei nuvele labirintice, nimic mai mult decât o variantă provizorie, în lipsa celei ideale. Tensiunea lecturii sporește pagină după pagină. Iar straniul final rămâne obscur, pentru ca această „fermecătoare istorioară, sinistră, veninoasă” – așa cum a lăudat-o Oscar Wilde, contemporanul lui Henry James – să ne bântuie la nesfârșit. Dar scopul ei pur estetic a fost atins: tot ceea ce contează aici este însăși frumusețea actului povestirii, în (clasică) armonie cu frumusețea inefabilă a unei lecturi pline de har. Și astfel, întregul tablou al narațiunii polifonice este dinamic, ipotetic, relativ  – într-o continuă devenire sau prefacere, adică ”in the making”, așa cum ar spune William James, filosoful și fratele mai mare al genialului scriitor Henry James. Filosoful își aplica viziunea dinamică asupra reprezentării conceptului de adevăr: ”truth in the making”. Ambiția fratelui său, scriitorul, nu se lasă cu nimic mai prejos. La Henry James, așa cum afirma chiar el, în celebrul lui eseu-manifest „Arta prozei”, această artă a romancierului „concurează cu însăși viața reală”. 

(Și, tot vorbind despre ecranizări, clasica nuvelă „Strânsoarea șurubului” de Henry James rămâne și astăzi un nesecat izvor de inspirație pentru lumea filmelor thriller.) 

Astfel, printre rânduri, cititorul (ideal) vede tot mai clar ce va să zică acea frustrare fără leac a marilor scriitori, care știu prea bine că povestirea nu se lasă istorisită. Cum Henry James a pus bazele modernismului în literatura de expresie engleză, de pe ambele maluri ale Atlanticului, această idee a lui, ca o supremă ironie a conștiinței scriitorului lucid, cel nemilos de conștient de fatalitatea relativității și de zădărnicia strădaniei lui, le-a rămas moștenire urmașilor săi, clasici ai modernismului literar american. William Faulkner este unul dintre ei și, la el, ideea aceasta, a povestirii ce se împotrivește istorisirii, ce refuză să se lase pe deplin cuprinsă (și deci înțeleasă), devine esențială. Tot astfel spunea și poetul Wallace Stevens, într-un aforism de neuitat, că poemul absolut trebuie să reușească (aproape) pe deplin să eludeze înțelegerea cititorului.      

De acord, titlul „Strânsoarea șurubului”, propus de mine, sună sinistru. Dar chiar așa și trebuie să sune, de vreme ce însuși titlul original sună atât de sinistru și de abstract, în același timp, reverberând obsedant, năucitor, chiar din „prologul” de rău augur. 

„Istoriile cu stafii” ale lui Henry James sunt nu numai auto-referențiale, punând meșteșugul și autoritatea naratorului sub un ironic semn de întrebare, ci se țes ca propriile parodii – căci nu elementul pur gotic, senzațional, vulgar, nu scandalosul paranormal, lugubru reprezintă ținta lor ultimă. Ci cu totul altceva, mult mai neliniștitor și mai familiar pentru oricare dintre noi, cititorii: sondarea conștiinței umane. Printre rânduri, micul diavol al introspecției își râde fără milă, de oricine, de la povestitori la cititori, căci fiecare poartă pe conștiință câte o povară tainică.