"Ultima floare de cireș" – războiul văzut prin ochii unui copil

Luna aceasta se împlinesc 81 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, așa că am ales să vă vorbesc despre un roman care ne înfățișează războiul prin ochii unui copil. Însă copilul din poveste nu este european, ci japonez, ceea ce ne oferă posibilitatea să descoperim o realitate cruntă, de care noi am fost cruțați – bomba atomică, ce avea să lovească Japonia în august 1945, punând astfel și acolo capăt războiului, într-un mod sfâșietor.

Autoarea Kathleen Burkinshaw ne relatează cu delicatețe și luciditate povestea mamei sale, care avea atunci în jur de doisprezece ani, făcând astfel posibilă imaginarea, prin lectură, a unei lumi atât de diferite de cea europeană. 

Descendentă a unei familii de samurai cu un statut social de elită, protagonista Yuriko duce, alături de tatăl său, o viață plină de iubire și protecție, chiar și în vremurile tulburi pe care societatea le trăiește în acei ani. Ea merge la școală, citește, iese la restaurant și organizează alături de familie evenimente specifice culturii japoneze. Kimonoul, florile de cireș, meniurile bucătăriei tradiționale, decorarea caselor, servirea mesei în comunitate sunt tot atâtea simboluri ale unei lumi care avea să fie profund zdruncinată până la finalul războiului:

„Ușile de la salon erau deschise, iar felinarele fuseseră aprinse. Când am intrat înăuntru, priveliștea frumoșilor cireși înfloriți în grădina noastră mi-a tăiat respirația. Tata ne-a invitat să luăm loc pe scaunele așezate la masa noastră veche din chiparos hinoki. După ce ne-am așezat, tata și-a ridicat paharul și a zis:

— Florile de cireș sunt ca viața însăși – foarte frumoase, dar atât de fragile, încât înfloresc doar pentru o perioadă scurtă de timp. Închin paharul pentru familia mea și pentru timpul pe care-l avem împreună! Kanpai!”

Deși trăiesc momente tensionate de fiecare dată când alarma îi avertizează că urmează bombardamente, ceea ce îi zdruncină lui Yuriko tot universul este descoperirea unor secrete de familie care sunt greu de acceptat chiar și la vârsta adultă. Pentru ea, conflictul armat exterior este dublat de cel interior, ajungând chiar să-și chestioneze propria identitate.

În tot acest tumult de evenimente, singurele rămase de neclintit sunt valorile japoneze – onoarea, prietenia, spiritul de sacrificiu, ajutorul oferit cu orice preț celui care are mai multă nevoie, chiar și în momente greu de imaginat, cum au fost cele din 6 august 1945, când a fost lansată prima bombă atomică asupra orașului Hiroshima.

„— Tatăl tău – e chiar aici! a suspinat.

Inima mi-a bătut cu putere în piept. […] În bucuria mea, nu băgasem de seamă că Sumiyo privește la pământ și nu înainte. Nu se împiedicase de o piatră, ci de tata!

Mi-am coborât ochii și am văzut un om al cărui cap era de două ori mai mare decât era normal și căpătase o nuanță stranie de albastru. […]

M-am forțat să articulez:

— E în viață? 

Sumyio i-a verificat pulsul la gât.

— Da! Are pulsul slab. […]

Atunci, glasul familiar al lui Okada-san a răsunat în spatele nostru:

— N-am putut să-l abandonez pe Ishikawa-san, așa că v-am urmărit până aici. Cred că am văzut o roabă pe drum. Stați să văd dacă pot s-o aduc, ca să-l ducem acasă.”

Romanul este scris cu o atenție remarcabilă pentru detaliul socio-cultural. De multe ori, pe parcursul lecturii, am simțit nevoia să mă opresc și să caut imagini ale orașului Hiroshima, așa cum era el înainte de marea deflagrație – femei îmbrăcate tradițional, cireși înfloriți, tramvaie, străzi ornate de sărbătoare, case cu arhitectura specifică. Toate spulberate în câteva clipe, pe 6 august 1945. Ultimele zeci de pagini mi-au încețoșat în repetate rânduri privirea de la lacrimi. Bomba – care în acele zile nu purta încă un nume pentru civili – distrugea prin efectele sale devastatoare o lume întreagă.

Cartea m-a impresionat și prin tehnica narativă, scriitoarea strecurând în text mici indicii care capătă sens peste zeci de pagini și care schimbă cursul evenimentelor. În același timp, prin temele pe care le aduce în prim-plan – prietenia, familia, pierderea, identitatea și onoarea –, romanul devine o lectură valoroasă pentru copii, inclusiv din perspectiva exercițiilor de asociere literară de la Evaluarea Națională.

Limbajul este simplu și direct, adaptat vocii unui copil care se maturizează forțat într-un timp foarte scurt. Traducerea păstrează această candoare în limba română, căci Loredana Voicilă recreează tonul delicat și păstrează emoția și în limba noastră, prin alegerea celor mai nuanțate cuvinte și expresii.

În ultimii ani, m-am apropiat sufletește tot mai mult de literatura de război dedicată copiilor și civililor, iar cărți precum Ultima floare de cireș îmi amintesc încă o dată cât de important este că aceste povești sunt spuse nu ca în manuale, ci prin ochii eroilor tăcuți ai acelor vremuri, pe care îi putem înțelege și onora cu adevărat prin lectură.