Ioana Petridean: Poate că traducerea e o chestiune de întâlnire sau de ratare a întâlnirii între două subiectivități

Cum vedeți relația între text și traducător?

Îmi aduc aminte că primul roman pe care l-am tradus (Cineva cu care să fugi de-acasă) m-a înfricoșat, iar numele autorului de pe copertă era intimidant – David Grossman. Aproape că nu mă vedeam în stare de o asemenea muncă, tocmai fiindcă vedeam lucrurile în termeni de conectare cu textul și cu autorul lui deopotrivă (din punctul meu de vedere, cele două instanțe nu pot fi despărțite una de cealaltă, ele funcționând într-o unitate structurală). La început, responsabilitatea fidelității față de text îmi crea un sentiment de crispare, poate pentru că am învățat din mers și mai ales intuitiv ce înseamnă o traducere. Apoi am început să înțeleg că lucrurile sunt chiar mai complicate, că fidelitatea față de text și față de autor e autentică doar dacă reușesc să-mi fiu mie fidelă, ceea ce a fost, poate, lucrul cel mai dificil. Ca în orice alt registru al vieților noastre, și această persona profesională, ca s-o numesc așa, se construiește în relație, iar în cazul traducătorului, se construiește într-o relație care trebuie descoperită, mediată printr-un mesaj care trebuie tălmăcit.   

În ce măsură este traducerea un tip de rescriere?

Era o vreme în care expresia lui Eco, „traduttore traditore”, mi se părea un mare adevăr. În timp, s-a fluidizat, și-a pierdut din valoarea aceea absolută, și am devenit muuult mai indulgentă față de traducător. Acum sunt convinsă că traducerea impregnată de anxietatea fidelității e una sterilă, pentru că poate apărea presiunea interioară a traducătorului de a reda textul întocmai, de a se sustrage din relație, iar aici am în vedere propria subiectivitate, care poate fi împiedicată să se exprime, de frica unei eventuale contaminări a textului original. Mă gândesc, în schimb, că tocmai această subiectivitate e pusă la lucru în ceea ce înseamnă acordajul fin cu textul și chiar cu omul care a scris textul. Mi se întâmplă adesea să mă gândesc, în timp ce traduc, la clipa în care au fost scrise cuvintele acelea de mâna cuiva, la locul în care au fost scrise, la cum s-o fi simțit omul ăla, la ce anume l-o fi condus spre alegerea aceea de cuvinte și la excluderea tuturor celorlalte posibilități. Și atunci parcă devine mai ușor să traduci.

Ce abilități îi conferă experiența unui traducător?

E o muncă solitară, așa că-i cam atrofiază abilitățile sociale????. În schimb îl transformă într-un bun observator și un foarte bun ascultător. Deși cred că, pentru a transforma munca de traducere într-o profesie, trebuie să ai deja niște abilități și niște calități, fără de care sunt sigură că nu se poate practica meseria asta. Răbdarea e o condiție sine qua non, la fel și o doză sănătoasă de masochism, având în vedere faptul că munca e titanică, iar recompensele (exceptând satisfacția de a ține în mână cartea ieșită din tipar) sunt foarte mici – nu e un secret faptul că traducătorii sunt foarte prost plătiți și aproape invizibili pentru publicul larg. Da, pornisem de la abilități și am sfârșit prin a vorbi despre frustrări. Probabil e o legătură care trebuie explorată ????.

Ce carte v-ar plăcea să traduceți?

Acesta este un lucru la care nu m-am gândit niciodată. Am tradus și am redactat tot felul de romane de-a lungul timpului și mi-a făcut plăcere să intru în contact cu subiectivitatea autorilor. Probabil că ceea ce voi spune va părea neașteptat, dar cu timpul am început să nu mă mai las impresionată de „marea literatură” și de tehnică, așa cum mi se întâmpla în urmă cu zece, douăzeci de ani. Ceea ce caut acum în texte e umanul. Sunt cărți pe care le traduc și din care îmi rămâne câte o stare, în care sunt sigură că m-am conectat perfect la text (ca înșiruire de semne), la mesaj (ca semnificație) și la autor (ca trăire subiectivă). Ca să dau un exemplu, traduceam o carte de Amos Oz, nu țin minte titlul, de obicei nu le țin minte, iar la un moment dat era o descriere a unui peisaj, și în clipa în care Oz a descris cum vântul, în adierea lui, trimisese o suflare suficient de blândă și de puternică totodată, numai cât să întoarcă foaia unei cărți rămase deschisă pe-o masă, am simțit adierea pe piele, la nivelul corpului. Astea sunt momente care, pentru mine, au valoare de insight, în care conexiunea se face atât la nivelul gândirii, prin procesul de traducere în sine, dar și la nivel intim, profund, poate chiar visceral.

Până la urmă, poate că traducerea e o chestiune de întâlnire sau de ratare a întâlnirii între două subiectivități, la care se adaugă talentul și, în ultimă instanță, instruirea, care oricum se produce treptat, prin acumulare, fiind un proces care nu se încheie niciodată.

Găsiţi aici câteva dintre cărţile traduse de Ioana Petridean pentru Corint: