Anca Peiu: cărțile verii mele și de ce merită citite

În al treilea episod din campania „Lecturi de vacanță”, prin care autorii și traducătorii Corint împărtășesc cărțile care i-au surprins sau i-au însoțit în această vară, Anca Peiu, traducătoare și conferențiar  universitar, vorbește despre felul în care literatura și pictura se întâlnesc în pagină și își amintește și de colaborările sale recente cu Editura Corint: noua ediție a romanului clasic Portretul unei doamne de Henry James și Strada Mare de Sinclair Lewis. Două portrete feminine, nuanțate psihologic și pline de ironie subtilă, care se adaugă lecturilor ei de vacanță alături de Haruki Murakami și Donna Tartt.

Tablourile ascunse din cărțile verii

de Anca Peiu

Felul în care mi se înlănțuie lecturile „de plăcere”, oricât de aleatoriu ar părea, îmi spune cumva că până și în asemenea activități (frivole) există un sens anume.

Ori de câte ori îmi aleg ceva de citit „pentru mine”,  (ca și cum, pregătindu-mi cursurile de literatură, aș fi citit oficial, „pentru la școală”),  mă las în voia intuiției. 

 Așa mi s-a întâmplat și în această vară, când, după ce, copleșită de admirație, am închis romanul formidabilului autor japonez Haruki Murakami, „Uciderea Comandorului” Killing Comendatore (2017), am început să citesc romanul nu mai puțin formidabilei scriitoare americane Donna Tartt, „Sticletele” The Goldfinch (2013). Aici trebuie să-mi mărturisesc înclinația de a citi în original orice carte britanică sau americană, și în traducere în engleză – atunci când vine vorba de scriitori ca Haruki Murakami. Tocmai pentru că eu însămi traduc cu pasiune, din literatura contemporană, de expresie engleză, m-am obișnuit să-mi citesc autorii cât mai fidel, așadar în limba în care și-au scris cărțile. Iar în cazul celebrului scriitor contemporan japonez – cred că tocmai deschiderea lui spre tot ceea ce înseamnă cultură de expresie engleză, inclusiv muzică, adesea pop-rock (dar nu numai), bine-cunoscută pretutindeni în lume, intertextualitatea textului literar cu versurile cântecelor îndrăgite și fredonate nostalgic, pe toate meridianele, reprezintă unul dintre multele motive pentru care aleg versiunea de traducere în engleză a best-seller-urilor semnate de acest extraordinar autor japonez. 

New York și Tokyo, între artă și destin

Dar în această mică întâmplare de vacanță m-a frapat un alt fel de „potrivire” dintre cele două romane, un soi de ecou tăcut: atât în cartea japonezului, cât și în aceea a autoarei americane, narațiunea complexă se țese în jurul câte unui tablou obsedant, menit să rămână ascuns, ținut secret, sporind astfel suspansul cărții, până la final.

Fiecare dintre cele două romane este profund marcat de specificul cultural național, al creatorului său – pe de-o parte, Japonia, prin antiteza constantă, dintre frenezia mediului urban și izolarea tulburătoare, din creierul munților, sesizată prin ochii unui narator-protagonist, de profesie pictor de portrete la comandă, prins între ambiguitățile vieții lui, când în super-metropola Tokyo, când în misterioasa casă dintre munți, a unui mare pictor muribund; iar pe de altă parte, Statele Unite ale Americii, văzute prin ochii unui (fost) adolescent, devenit brusc orfan de mamă, pornind din vâltoarea super-metropolei new-yorkeze, chiar de la Muzeul Metropolitan, și până la pestrițul, îndoielnicul Las Vegas, al infamului său tată supraviețuitor, pentru un scurt răstimp.

Și totuși, cele două romane contemporane comunică în modul cel mai misterios, în imaginația mea, de candidă cititoare la prima lor lectură. În primul rând, prin atmosfera globalizant-contemporană, de început de secol 21, pe care o recunosc surâzând. Și apoi, din nou, printre rânduri, prin aluzia constantă, la pictură.

Portrete feminine în oglindă

De-ar fi să extind această speculație de cititoare amatoare, „de plăcere”, aș spune chiar că, de la o vreme, întâmplarea îmi scoate în cale tot felul de cărți, introspectiv animate de forța câte unui tablou enigmatic.

Chiar cărțile la care am avut recent privilegiul să colaborez cu Editura Corint sunt strâns legate de aceasta: mai întâi, clasicul roman al lui Henry James, „Portretul unei doamne” (1881), în excelenta traducere a Cristinei Jinga, și prefațat de mine;  apoi, romanul modernistului american Sinclair Lewis, „Strada Mare” (1920), tradus și prefațat de mine – un complex portret narativ-dramatic, al unei alte tinere doamne, (bibliotecare – de meserie), de la începutul veacului trecut.

Amândouă reprezintă desăvârșite portrete feminine, ironice, fin și profund nuanțate psihologic. Iar doamnele din aceste portrete literare ne privesc drept în ochi, scrutându-ne conștiința.