Fragment în avanpremieră: Vânduți într-o zi de luni de Kristina McMorris

Cartea lunii februarie din imprintul Corint Fiction este un bestseller New York Times, vândut deja în peste un milion de exemplare.

Vânduți într-o zi de luni este mai mult decât o carte, este un fenomen literar inspirat de o întâmplare uimitoare din timpul Marii Crize.

2 COPII DE VÂNZARE. Un anunț scrijelit pe o scândură. O ultimă soluție disperată. Este așezată pe pridvorul unei ferme americane, în 1931, dar s-ar fi putut găsi oriunde în acele vremuri marcate de cozile la pâine, falimentele bancare și de visurile sfărâmate. Ar fi putut fi scris de orice mamă care se confruntă cu alegeri imposibile.

Scena teribilă îi evocă tânărului reporter Ellis Reed amintiri din trecutul întunecat al familiei sale. Le face o fotografie copiilor, fără ca aceasta să fie destinată publicării. Dar, printr-un concurs de împrejurări, fotografia ajunge să ilustreze un articol scris chiar de el. Din păcate, consecințele apariției acesteia în ziar vor fi mai devastatoare decât și-a imaginat vreodată.

„O capodoperă care reflectă în mod emoționant temele universale ale pierderii și izbăvirii... sincere și, totodată, sfâșietoare.” – Pam Jenoff, autoarea bestsellerului Povestea unui orfan

„Vânzarea a doi copii duce la consecințe îngrozitoare în această ficțiune tulburătoare... Acțiunea este plasată în perioada dură a Marii Crize, iar personajele altruiste, deși uneori rănite sufleteşte, au o consistență morală realistă. O poveste de dragoste tandră îmbogățește intriga complexă, oferind cititorilor o poveste curajoasă, cu miez și detalii istorice bogate.” – Publishers Weekly

„Kristina McMorris face ceea ce puțini scriitori reușesc: mă poartă chiar în mijlocul poveștii.” – Sara Gruen, autoarea bestsellerului Apă pentru elefanți

„

Kristina McMorris este autoarea unor cărți de succes aflate în topurile The New York Times și USA Today. Inspirate din povești reale , operele ei de ficțiune i-au adus peste douăzeci de premii literare la nivel național. Înainte să-și înceapă cariera de scriitoare, a prezentat emisiuni săptămânale de televiziune, încă de la vârsta de nouă ani, și a fost inclusă de ziarul Business Journal printre cei „40 sub 40“ de ani din Portland, Oregon. Deține o diplomă de licență în marketing internațional, de la Universitatea Pepperdine din Los Angeles și locuiește în Oregon, împreună cu soțul și cei doi fii.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Traducere de Mihnea Gafița

Aceea era camera. Îndreptându-și lanterna către fereastra care-i ajungea până la piept, Ellis a confirmat că se aflau chiar în dreptul biroului, pe dinafară. Două stive de dosare așteptau pe masa de lucru, exact așa cum i le descrisese Lily.

O singură problemă: singura fereastră a încăperii nu se lăsa ridicată. Ellis a împins-o în sus cu mai multă forță, numai că avea încuietoarea pusă.

— Dar asta? l-a întrebat Lily în șoaptă, mutându-se deja la următoarea.

Ellis a urmat-o și-a luminat cu lanterna în camera de alături. O mulțime de jucării trădau locul de joacă de acolo. A încercat să deschidă și acea fereastră. Nicio șansă.

Atunci, la cea de după. Acolo era o sală de clasă. Același rezultat.

Nu mai rămăseseră multe ferestre la parter, cel puțin pe acea latură a clădirii. Totuși, păreau destul de slabe șansele de a fi găsit-o pe vreuna dintre ele descuiată. Unică precauție, pentru un oraș atât de mic.

Lily s-a uitat la el în fugă, de parcă i-ar fi împărtășit gândul. Umbrele îi atenuau teama de pe chip. Dar asta n-o împiedica să caute mai departe vreo altă încăpere, cu mâinile întinse, pregătită să încerce ea însăși fereastra.

— Stai ușor, a prevenit-o Ellis.

Trebuia s-o încerce el mai întâi.

Nemaiașteptându-l, i-a dat ea un brânci în sus ferestrei și s-a luminat la față, când a văzut-o ridicându-se cu două degete.

Îl înnebunea, din mai multe motive, nu numai unul. Dar Ellis n-avea timp să se gândească la ele, în acel moment.

Din fericire pentru ei, spațiul respectiv era gol – o altă sală de clasă, foarte asemănătoare cu prima.

Ellis și-a vârât lanterna în buzunarul hainei de la costum, și împreună au tot urnit cerceveaua în sus, câte puțin pe fiecare parte o dată, până când se făcuse destul de mare deschizătura, ca să se poată strecura înăuntru. Lily s-a prins cu mâinile de pervazul ferestrei. Era prea înalt, ca să se poată ridica în mâini, dar se vedea clar că nu voia să apeleze la Ellis.

Tendința lui de-a se oferi s-o ajute aproape că era la fel de puternică, în ciuda oricărui simț de conservare.

— Haide să te-mping eu în sus.

A făcut o scară, cu degetele întrepătrunse, apoi, fiindcă ea oricum n-ar fi putut ridica piciorul, fiind îmbrăcată cu fusta de la serviciu, s-a lăsat el mai jos din genunchi, până la o înălțime potrivită.

Ce alte opțiuni aveau?

După ce și-a dat jos pantofii cu tocuri, Lily s-a prins iar cu mâinile de pervaz. Peste palmele lui împreunate, și-a pus un picior subțire, într-un ciorap de mătase, și s-a împins în sus. Ellis și-a ferit ochii de trupul ei, care i-a trecut la câteva degete doar de față și s-a întins peste pervazul ferestrei, vârându-se în cameră.

Urma el. S-a tras în sus cu mâinile, atent să nu facă să vibreze fereastra de deasupra lui. Un raft de cărți, mai scund ca pervazul dinăuntru, i-a fost de ajutor la coborâre. Odată ajuns în siguranță pe podea, s-a îndreptat de spate, iar lanterna i-a scăpat din buzunar.

Trosc! A cules-o iute de pe jos.

Ținându-și amândoi respirația, s-au holbat la ușa deschisă pe jumătate. Părea să se mărească tot mai mult deschizătura, cu de la sine putere. O iluzie optică pricinuită de întuneric.

Liniștea s-a prelungit destul de mult, cât să le dea impresia că realmente erau singuri.

Oftând sacadat, au pornit printre rândurile de pupitre școlare și scaune. Lily a tras cu ochiul mai întâi, și abia pe urmă a ieșit pe coridor, în vârfurile picioarelor. El a urmat-o, ascultând și acum dacă nu se mai auzea și vreo altă mișcare. La trei uși distanță, ea s-a oprit în fața biroului directorial – pe care l-a identificat după ușa de sticlă – și-a răsucit mânerul. S-a uitat la Ellis, cuprinsă de temeri.

Ușa era încuiată.

El, însă, nu era chiar așa tulburat. Faptul de a fi avut un tată care prefera să meșterească la mașinării, în loc să stea de vorbă, îi adusese și lui o serie de avantaje.

I-a întins ei lanterna. Văzând-o atât de confuză, și-a dus un deget la buze, ca să-i sugereze să facă liniște. Pe urmă, a întins o mână peste umărul ei și i-a tras două ace de păr din coafură. Buclele arămii s-au desfăcut și i-au căzut de-o parte și de cealaltă a gâtului. De-acum, înțelesese și ea despre ce era vorba și s-a lăsat pe vine, alături de el. A îndreptat lumina lanternei spre ușă.

Stând pe un singur genunchi, Ellis a introdus agrafele în încuietoare. Era un model simplu, de aceea se și aventurase. De asta, și dintr-un impuls tembel de-a o impresiona pe Lily.

Dar avea nevoie de concentrare. Nu mai făcuse așa ceva de ani buni – din perioada lui de adolescent rebel, când fusese provocat să descuie broasca ușii care despărțea vestiarul băieților de cel al fetelor. Devenise un erou printre colegii lui, până când au țipat în gura mare colegele.

Ca și atunci, a manevrat acele de păr după cum le simțea în broască, în ciuda unor bănuieli din ce în ce mai mari că uitase cum se făcea. Dar apoi, un mecanism s-a mișcat, a ieșit din clenci, iar din încuietoare a răsunat un declic ușor. Ellis a răsucit butonul ușii până la capăt, iar Lily i-a zâmbit.

Dar numai o clipă. S-a repezit de-a curmezișul camerei și s-a înfipt direct într-un teanc de dosare de pe birou. Ellis a închis ușa în urma lui și l-a luat la mână pe celălalt. N-a durat mult până să-l termine. Cele mai multe din stiva lui se refereau la utilități, permise și alte chestiuni legate de afacere.

Lily, între timp, frunzărea dosare de-ale copiilor. Trecea prin ele din ce în ce mai lent, atenția zăbovindu-i la fotografiile lor. Notele referitoare la circumstanțele ajungerii lor la orfelinat erau, cu siguranță, sfâșietoare pentru ea. Ellis a strâns-o de braț, ca să-i reamintească, oricât de greu i-ar fi venit și lui, că n-aveau timp de așa ceva. Nu atunci, nu acolo…

Lily și-a revenit în simțiri și a început să parcurgă dosarele mai repede. Aproape că ajunsese la fundul teancului. Trebuia să mai fie și altele.

Un fișet înalt l-a atras pe Ellis în colțul încăperii. A încercat mânerele celor trei sertare. Pe toate trei le ținea ferecate o singură încuietoare, de la cel mai de sus. Chiar așa de tare se temea de hoți personalul de-acolo? Ce dracului, sau pe cine încercau să protejeze?

Dintr-odată, și-a dat seama: toate acele încuietori – la ferestre, la birou, la fișete – se aflau acolo din cauza copiilor. Ca să-i țină pe ei înăuntru, dar fără acces la nimic din trecutul lor.

— Aici nu-i, a șoptit Lily, apoi a văzut și ea ce descoperise el. Poți s-o spargi și pe-aia?

Ellis a dat din cap că nu. Chiar dacă ar fi știut cum să procedeze, era prea mică pentru acele de păr.

— Trebuie să fie și cheia pe undeva, pe-aici, a șoptit el.

Repede, s-au apucat amândoi de treabă, împărțindu-și camera. Ellis și-a trecut palmele peste suprafețe, în căutarea vreunei ascunzători. În spatele fișetului, deasupra panoului din lemn de plută, deasupra tocului ușii…

— Ellis…, a șoptit Lily.

Se uita într-un sertar de la masa de lucru, în care mai erau niște dosare. Apoi și-a ridicat privirile.

— Aici este…

Ellis a dat fuga, să vadă cu ochii lui. Era clar: în al doilea dosar, a văzut poza băiatului prinsă cu o clamă de o pagină pe care scria: Calvin. I-a recunoscut fața rotundă, buzele curbate, ca de cupidon. Genele groase și ochii fantastic de mari, acolo pleoștiți de tristețe. Nu era trecut și numele de familie. Un copil oarecare de pe străzi, fără părinți și nedorit de nimeni. Atâta doar, că el nu era nimic de felul ăsta…

Au dat și fila următoare, și pe-a treia. Semnături, o adresă mâzgălită…

Un pârâit l-a făcut pe el să se întoarcă. Lily a gemut. Fusese un zgomot de țevi metalice, un scârțâit al scheletului uzat de vreme al unei clădiri care se așeza mai bine. Un bun argument că era cazul să încheie ce făceau acolo.

Pagina de deasupra, Lily a lăsat-o. Pe celelalte două le-a păstrat, cu gândul să și le îndese mai târziu în buzunarul pardesiului. Ellis, între timp, a pus dosarul înapoi, de unde-l scoseseră. Cum fereastra de la sala de clasă rămăsese deschisă, cel mai bine era să iasă tot pe unde intraseră.

Au aruncat încă o privire pe coridor, au tras ușa biroului după ei și s-au întors în grabă la raftul acela de cărți de sub fereastră. I-ar fi fost mai ușor s-o ajute să coboare, dacă ieșea el primul.

— Ies eu mai întâi, a zis.

Tocmai își ridicase genunchiul, când în cameră s-a aprins lumina. Mai-mai să-i orbească…

S-au răsucit amândoi pe călcâie. O femeie de culoare se oprise în cadrul ușii, cu mâna ridicată la comutatorul electric și cu ochii căscați de frică.

— Eu sunt, eu sunt, i-a spus Lily în mare grabă, cu vocea răgușită, încercând s-o împiedice să țipe. De mai devreme, v-aduceți aminte?

Femeia s-a dat înapoi, strângându-și gulerul halatului de baie la gât și holbându-se la foile pe care le strângea Lily în mână.

Urmărindu-i privirea, și-a dus la piept foile, ca să le protejeze.

— Băiețelul pentru care am venit – Cavin Dillard –, trebuia neapărat să știu la cine și unde s-a dus. Ca să pot sta de vorbă cu părinții care l-au adoptat. Nici nu trebuia să ajung-aici, Mildred. Trebuie neapărat să mă credeți.

Locuind în clădire, probabil făcând parte din personal, Mildred precis îl cunoscuse pe Calvin. Precis îl auzise plângându-se că voia să meargă înapoi acasă, ori plângând, și-atât, fiindcă-și pierduse mama, iar acum și sora mai mare.

Dar la fel de adevărat era, probabil, că prin asta nu se deosebea cu nimic de cel puțin jumătate dintre orfanii găzduiți acolo.

Ellis și-a pus problema dacă să-i ofere femeii firfiricii pe care-i avea în buzunar, dacă asta i-ar fi avantajat ori împiedicat, dar, în tot cazul, trebuia să intervină cumva.

— Doamnă, vă rog… Sunt convins că lucrați aici fiindcă țineți foarte mult la copii. Atât de mulți dintre ei, pun pariu, ar da orice să se-ntoarcă la familiile lor adevărate.

Mildred și-a coborât privirile și parcă și-a strâns mai puțin halatul, deși abia s-a văzut dacă slăbise cu adevărat strânsoarea.

— Vă putem ajuta să faceți asta, dacă ne lăsați.

A făcut câțiva pași înspre ea, fără să se gândească, ridicând o mână în semn de rugăminte.

Dar ea s-a îndreptat brusc, și-a înălțat bărbia. Se aventurase mult prea aproape. Își socotise greșit mișcările.

Atunci s-a auzit cum cineva tușea pe coridor. Un bărbat. Toți trei din cameră au încremenit.

O dilemă se afla în plină desfășurare în ochii numitei Mildred. Slujba și datoria ei contra pretențiilor îndoielnice ale unor străini care tocmai încălcau legea. Nu avea de ce să fie vreo dezbatere prelungită. Nu le datora nimic…

Ellis și-a luat inima în dinți, parcă și văzând-o cum pleca în fugă și începea să țipe, alertând tot personalul. S-a pregătit s-o apuce pe Lily de mijloc, să-i facă vânt pe fereastra deschisă și să-i ordone să fugă.

Dar Mildred, în schimb, le-a făcut semn cu mâna:

— Haideți, fugiți…, le-a șoptit.

Îi poftea să iasă afară.

Lily a încuviințat din cap, gata s-o șteargă de-acolo. S-a repezit la Ellis, care s-a strecurat în mare grabă pe fereastră, apoi a prins-o și pe ea, ca s-o ajute să coboare. Când și picioarele ei desculțe, numai în ciorapi, au ajuns la pământ, fereastra s-a închis la loc.

Ellis i-a mulțumit pe mutește femeii de dincolo de geam, în timp ce Lily își punea la loc pantofii. După câteva secunde, fereastra s-a cufundat în întuneric.

Împreună, s-au grăbit să ajungă înapoi unde lăsaseră mașina. Ellis a reușit să pornească motorul după trei încercări cu manivela, și-a luat-o către șosea. Cu mâinile tremurându-i pe volan de la șocul de adrenalină, s-a uitat înspre dreapta, să vadă cum se simțea Lily. Începuse deja să studieze paginile șterpelite, la lumina lanternei.

— Briarsburg…, a zis. În comitatul Sussex. Acolo s-a dus Calvin. Asta-i… la o jumătate de oră spre nord, nu?

— Cam așa, i-a răspuns Ellis, care nu s-a prins imediat că ea voia să ajungă până acolo chiar atunci. Lily, este îngrozitor de târziu să le facem oamenilor vizite acasă, a zis apoi.

Și nu de conveniențele sociale era preocupat. Se gândea că n-ar fi fost cea mai bună strategie să deranjeze un cuplu așa, pe neanunțate, mai ales la o asemenea oră.

Dar Lily, până să apuce el să-i explice atâta lucru, i-a răspuns fără ocolișuri:

— Dacă directorul observă, de dimineață, că i-au dispărut paginile din dosar, se poate foarte bine s-ajungă la familia aceea înaintea noastră.

S-a gândit și Ellis la posibilitatea evocată de ea. Ce-i drept, așa era.

Dar apoi, când nu avea Lily dreptate?

A întins o mână pe bancheta din spate și-a scormonit prin geanta lui de umăr.

— Ghidează-mă, eu conduc, a zis, întinzându-i harta.