Fragment în avanpremieră: Tandră e noaptea de F. Scott Fitzgerald

Cartea lunii februarie din imprintul Corint Clasici ai Literaturii este Tandră e noaptea (Tender is the night). Romanul, cel de-al patrulea și ultimul dintre antumele cronicarului așa-numitei epoci a jazzului, F. Scott Fitzgerald, a fost publicat în 1934 și, deși inițial întâmpinat de cronici destul de reci în comparație cu precedentele proze, în timp, a devenit cea mai apreciată scriere a autorului. Fitzgerald însuși vedea volumul drept opera sa de căpătâi, iar critica l-a numit „marele roman american”.

Adeseori sunt remarcate similitudinile dintre cuplul format de personajele Nicole și Dick Diver și cel alcătuit din autor și soția sa, Zelda Fitzgerald, precum și asemănările dintre anii petrecuți de soții Fitzgerald ca expați americani pe Riviera franceză și viața carismaticului psihiatru și a soției sale, fostă pacientă, suferindă de tulburări psihice. Dincolo, totuși, de inspirația oferită de propria existență zbuciumată, Fitzgerald a reușit să creeze cu Tandră e noaptea una dintre capodoperele secolului al XX-lea, ce figurează în toate topurile celor mai bune romane.

Nicole și Dick Diver, irezistibili, eleganți, fascinanți atât individual, cât și în ipostaza de cuplu de aur pe care îl formează, au nenumărați admiratori, printre care se numără și cea mai nouă membră a grupului lor, actrița Rosemary Hoyt. Prin ochii tinerei de șaptesprezece ani, îndrăgostită pătimaș de Dick și hotărâtă să îl cucerească, însă, în egală măsură, captivată și de Nicole, sunt devoalate secretele care macină perechea Diver și care le amenință viitorul împreună.

 

Acum într-o nouă traducere, însoțită de prefață și tabel cronologic, toate sub semnătura lui Mihnea Gafița, romanul Tandră e noaptea completează colecția Clasici ai literaturii.

 

„Dintre toate romanele lui Fitzgerald, Tandră e noaptea este cel mai tulburător, mai pasionant și mai înfricoșător.” James Dickey, Poet laureat al SUA

 

„O tragedie ce iradiază frumusețe.” Daily Express

 

„Nimeni nu a scris cu mai multă nostalgie despre America decât F. Scott Fitzgerald.” The Guardian

 

„Cuplul Nicole și Dick Diver din roman, în jurul căruia se construiește intriga, pe parcursul deceniu­lui pe care‑l trăiesc împreună, au multe în comun cu autorul și soția sa: alcoolismul bărbatului, atracția resimțită de el pentru femeile foarte tinere, starea psihică din ce în ce mai proastă, care la personaj se datorează nereușitei profesionale, ca doctor, și neputinței de a‑și accepta starea de întreținut al soției foarte bogate, iar la autor – eșe­cului reprezentat chiar de acest roman; sau boala de nervi a femeii, cu crize de furie periodice și încercări de suicid – episodul în care Nicole Diver trage brusc de volanul mașinii conduse de soțul ei pe un drum de munte, și automobilul se răstoarnă pe o parte și se rea­zemă de un copac, îl reia pe cel din viața reală: Zelda Fitzgerald, la fel, a tras brusc de volan, dar consecințele ar fi putut fi mult mai grave, fiindcă drumul trecea pe marginea unei faleze. […] Relația cea mai dramatică din roman este cea dintre doctorul Diver și actrița americană Rosemary Hoyt, paralelă cu cea din viața reală, dintre autor și Lois Moran.” Mihnea Gafița, „Prefață”

 

„Pe lângă aceste două axe narative majore – Dick Diver și soția sa, Nicole, pe de‑o parte, și același Dick Diver și amanta lui, Rosemary, pe de altă parte –, se înșiruie o serie de episoade aproape de sine stătătoare, ca niște scene din mai multe filme diferite: duelul dintre Albert McKisco și Tommy Barban, acesta din urmă apărân­du‑i onoarea lui Nicole, slăbiciunea lui; vizita familiei Diver la fosta soție a lui Abe North, Mary, care s‑a recăsătorit cu un potentat indian înnobilat de Papa cu un titlu italian pompos, devenind contesă de Minghetti; îmbarcarea lui Abe North pe vapor, ca să plece înapoi în America, unde ajunge într‑un bar clandestin de pe vremea Prohibiției alcoolului și este omorât în bătaie; cealaltă bătaie, dintre doctorul Diver și șoferii de taxi de la Roma; cealaltă seducție – Nicole, care se dovedește aproape sănătoasă mintal și‑l manipulează pe Tommy Barban, cât s‑o ajute să se despartă de soțul din ce în ce mai decăzut, din toate punctele de vedere, care n‑ar mai fi putut avea grijă de ea ca doctor și n‑o mai satisfăcea ca soț.” Mihnea Gafița, „Prefață”

 

Despre autor:

Scott Fitzgerald (1896−1940), unul dintre cei mai importanți scriitori americani, a făcut parte din așa-numita „generație pier­dută”, a scriitorilor ajunși la maturitate în timpul Primului Război Mondial. Ernest Hemingway, Sherwood Anderson, John Dos Passos etc. se regăsesc, cu toții, în această generație de cre­atori. Niciunul nu va fi însă, asemenea lui Fitzgerald, considerat adevăratul bard al tumultuoșilor ani 1920. Fitzgerald a scris numeroase nuvele și povestiri apărute în diverse publicații și adunate în antologii inegale ca valoare, precum: Flappers and Philosophers (Fătuci și filozofi, 1921), Tales of the Jazz Age (Povestiri din epoca jazzului, 1922); și doar patru romane antume: This Side of Paradise (Dincoace de Paradis, 1920), The Beautiful and the Damned (Cei frumoși și blestemați, 1922), The Great Gatsby (Marele Gatsby, 1925) și Tender is the Night (Tandră e noaptea, 1934), precum și unul publicat postum, The Last Tycoon (Ultimul magnat, 1941).

 



FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Traducere de Mihnea Gafița

 

Simțindu‑se bine de pe urma vinului rosé băut la masa de prânz, Nicole Diver și‑a încrucișat brațele suficient de sus, încât acea camelie artificială de pe umărul ei să‑i atingă obrazul, și a ieșit în fermecătoarea ei grădină fără iarbă. Pe‑o parte, grădina era străjuită de casă, din care decurgea și înspre care se revărsa; pe alte două părți – de vechiul sat; iar pe ultima latură – de faleza care cădea în trepte către mare.

De‑a lungul zidurilor care o despărțeau de sat, praful acoperea totul: iederele îmbârligate, lămâii și eucalipții, și banala roabă, lăsată jos doar de o clipă, dar care deja se făcuse una cu aleea, se atrofiase și aproape că putrezise. Nicole rămânea, invariabil, oarecum sur­prinsă de faptul că, dacă se întorcea în direcția opusă și trecea de un strat de bujori, pătrundea într‑o zonă cu atâta verdeață și răcoare, încât frunzele și petalele se ondulau de la umezeala delicată.

Legată în jurul gâtului, purta o eșarfă liliachie, care‑și împrăș­tia culoarea, chiar și în amurgul acromatic, în sus, către fața ei, și în jos, către picioarele care umblau, înfășurându‑i‑le într‑o umbră de nuanța liliacului. Avea chipul dur, aproape rigid, excepție făcând sclipirea moale de jalnică îndoială, care i se revărsa din ochii verzi. Părul ei, odinioară blond, se întunecase la culoare, dar era mai frumoasă acum, la douăzeci‑și‑cinci de ani, decât fusese la optsprezece, când avea părul mai luminos la culoare decât fața.

Urmând o cărare marcată de un fel de ceață intangibilă de flori și flancată de pietrele albe care formau bordurile, s‑a oprit într‑un spațiu cu vedere largă spre mare, unde creșteau smochini de ale căror crengi atârnau lampioane adormite, unde erau o masă mare, niște fotolii de răchită și o ditamai umbrelă de piață de la Siena, toate adunate în jurul unui pin uriaș, cel mai mare copac din toată grădina. O clipă, a rămas acolo, privind absentă către o tufă de condurii‑doamnei amestecați cu iriși, de la picioarele ei, răsărită parcă din greșeală, dintr‑o mână de semințe neglijent ală­turate, și ascultând plângerile și acuzațiile întretăiate dintr‑o gâl­ceavă de copii, care se auzea până la ea din casă. Când s‑a stins și aceasta în adierea verii, a pornit mai departe, printre bujori caleidoscopici aglomerați în snopi rozalii, lalele negre și cafenii și trandafiri delicați, cu tulpinile mov, transparenți precum florile de zahăr din vitrina unui cofetar – până când s‑ar fi zis că scher­zo‑ul coloristic nu mai putea crește în intensitate, așa că s‑a spul­berat brusc, la semi‑înălțime, și stropi de umezeală au căzut până la un nivel de mai jos cu un metru și jumătate.

Acolo, era un izvor care curgea printr‑un jgheab de scânduri, umede și alunecoase chiar și în zilele cele mai însorite. Nicole a urcat scările de pe cealaltă parte și‑a intrat în grădina de legume, pășind relativ repede; îi plăcea să fie activă, chiar dacă uneori dădea impresia unei tihne deopotrivă statice și evocatoare. Asta, pentru că știa puține cuvinte și nu credea niciunul dintre ele, iar în societate era mai degrabă tăcută, contribuind la discuție doar cu porția ei de umor bine‑crescut, cu o precizie sinonimă cu par­cimonia. Totuși, în momentul în care străinii dădeau semne că nu se simțeau în largul lor, tratați cu o asemenea economie de mij­loace, apuca subiectul și fugea cu el, surprinzându‑se și ea pe sine cu propria fervoare – după care, îl aducea înapoi și‑i dădea drumul jos brusc, aproape cu timiditate, ca un câine de aport ascultător, care se arătase doar adecvat misiunii și ceva în plus.

 

[…]

 

O vreme, Nicole a stat și s‑a uitat în jos la Mediterana, dar cu ea nu era nimic de făcut – nici măcar mâinile ei neobosite n‑ar fi avut ce face. Dintr‑odată, Dick a ieșit din cabana lui cu o singură încăpere, ducând cu el un telescop, și s‑a uitat către est și Cannes. Foarte curând, Nicole a pătruns în raza lui vizuală, drept care, el a intrat iar în cabană și‑a ieșit imediat cu un megafon – avea multă aparatură mecanică ușoară.

— Nicole, a strigat, am uitat să‑ți spun ceva: într‑un gest apostolic și apoteotic, am invitat‑o pe doamna Abrams, femeia cu părul alb.

— Mă gândeam eu. Absolut scandalos! – după care, fiindcă ușurința cu care se făcuse auzită replica ei până la el a părut a‑i bagateliza lui megafonul, ea și‑a ridicat vocea și mai mult și i‑a strigat: M‑auzi?

— Da, i‑a răspuns el, coborându‑și megafonul, apoi l‑a ridicat iar, cu obstinație, și‑a zis: Am de gând să invit și alte câteva per­soane. Pe cei doi tineri, vreau să‑i invit.

— Foarte bine, s‑a declarat ea de acord, pe un ton placid.

— Vreau să pun de‑o petrecere care să fie realmente dată naibii. Vreau să pun de‑o petrecere care să se lase cu o încăierare, cu seducții și de la care oamenii să se ducă înapoi acasă cu sentimen­tele rănite, iar femeile să leșine prin toaletă. Stai numai să vezi.