Fragment în avanpremieră: Marele Meaulnes, de Alain-Fournier

Noutatea lunii mai 2023 în imprintul Corint Clasici ai literaturii este Marele Meaulnes, de Alain-Fournier, un roman de dragoste sfâşietor, semi-autobiografic. 

Alain-Fournier a fost autorul unui singur roman, operă considerată astăzi, la mai bine de un veac de la publicare, una dintre capodoperele incontestabile ale literaturii europene.

Despre carte:

Marele Meaulnes, bijuterie literară desăvârșită și stranie totodată, surprinde nostalgia și neverosimilul cumpenei dintre adolescență și maturitate. Acest roman – parte autobiografic, parte de dragoste, parte de aventuri – reprezintă o împletire captivantă de realism și fantastic-simbolic, ce nu încetează să încânte generații de cititori prin forța scriiturii.

Tânărul narator François Seurel, grandiosul său prieten Augustin Meaulnes, iubita lui evanescentă Yvonne de Galais, fratele acesteia Frantz de Galais, logodnica pierdută a lui – modesta, însă misterioasa Valentine Blondeau; toate aceste personaje – animate de căutarea iubirii perfecte, dar copleșite de greutatea imposibil de purtat a perfecțiunii – se înlănțuie într-o sarabandă tușantă și memorabilă.

Alain-Fournier își încheie promițătoarea carieră la doar douăzeci și șapte de ani, ucis în una dintre primele lupte ale Marelui Război.

Există câteva adaptări cinematografice și pentru radio după acest volum, cea mai cunoscută fiind lungmetrajul francez Le Grand Meaulnes, din 2006, în care joacă și Clémence Poésy.

Titlul figurează în topul celor mai bune 100 de cărți ale secolului (Les cent livres du siècle) întocmit de Le Monde.

Despre autor:

ALAIN-FOURNIER (pseudonimul literar al lui Henri-Alban Fournier), fiu al unui tânăr cuplu de învățători, s-a născut la 3 octombrie 1886 la Chapelle-d’Angillon, Sologne, în departamentul Cher din Franța. Primii ani din viață îi petrece la Marçais, în sud, după care familia își mută căminul în sediul Școlii de băieți de la Épineuil-le-Fleuriel, unde tatăl său fusese numit director. Școala, restul comunei, satul bunicilor materni, călătoriile cu trenul, excursiile și plimbările cu familia prin pădurea Saint-Palais i-au prilejuit lui Alain-Fournier cadrul pentru a construi, mai târziu, Domeniul și locul acțiunii din unicul său roman, Marele Meaulnes (Le Grand Meaulnes). La liceu, tânărul se împrietenește cu René Bichet și cu Jacques Rivière, iar ulterior și cu alți artiști. Plimbările prin Paris, raitele în librării și anticariate, participarea la expoziții și concerte i-au oferit lui Fournier o cunoaștere solidă asupra lite­raturii și artei plastice contemporane, astfel că tânărul creează o serie de poeme din care transpare o cunoaștere temeinică a reali­tății vremii. În 1907 își întrerupe studiile pentru a efectua stagiul militar, timp în care continuă să scrie și să colaboreze cu diferite reviste pariziene. Publică în octombrie 1913 Marele Meaulnes, însă experiența sa valoroasă de scriitor se termină în 1914, când, în urma luptelor din 22 septembrie, este dat dispărut, iar patru zile mai târziu este declarat decedat. Sunt publicate postum, în 1924, de către Jacques Rivière o serie de poeme și proze scurte sub titlul Miracles („Miracole”), apoi Correspondance avec Jacques Rivière („Corespondența cu Jacques Rivière”) între 1926 și 1928 de către Isabelle Rivière, sora lui, iar în 1929 Lettres à la famille („Scrisori către familie”).

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Traducere, prefață și tabel cronologic de: Andreea Vlădescu

„Meaulnes, precaut, era pregătit să mai pună și alte întrebări, când, în ușă, a apărut un cuplu încântător: o copilă de șaisprezece ani, cu corsajul de catifea și cu fustă cu volane mari; un tânăr personaj, în haină cu guler înalt și în pantaloni cu elastic. Au traversat sala, schițând un pas în doi: alte perechi i‑au urmat; apoi alții au trecut în fugă, strigând, urmați de un mascat, un Pierrot mare, palid, cu mânecile prea lungi, cu o bonetă neagră și râzând cu o gură știrbă. El alerga cu pași mari, stângaci, ca și cum la fiecare mișcare ar fi trebuit să țopăie, fâlfâindu‑și lungile mâneci goale. Tinerele fete se cam temeau de el; tinerii îi strângeau mâna, iar el părea să fie bucuria copiilor, care îl urmau cu strigăte ascuțite. În trecere, l‑a privit pe Meaulnes cu ochii lui apoși și școlarul a crezut că‑l recunoaște, tuns chilug, pe însoțitorul domnului Maloyau, țiganul care adineauri agățase lampioanele.

Fiindcă cina se încheiase, s‑au ridicat cu toții de la masă.

Pe culoare se desfășura farandola și se prindeau în ronde. Pe undeva, o muzică interpreta un pas de menuet… Meaulnes, cu capul ascuns pe jumătate în gulerul mantalei, ca într‑unul înalt, plisat, de odinioară, se simțea un alt personaj. El însuși, cuprins de plăcere, s‑a apucat să‑l urmărească pe marele Pierrot de‑a lungul culoarelor Domeniului, ca în culisele unui teatru, unde pantomima s‑a răspândit de pe scenă pretutindeni. Astfel, s‑a aflat, până spre dimineață, în mijlocul unei mulțimi vesele, cu costume extravagante. Din când în când, deschidea câte o ușă și se trezea într‑o încăpere, unde se prezenta lanterna magică.

Treptat, destul de înspăimântat de toată această plăcere care i se oferea, temându‑se, clipă de clipă, ca mantaua sa întredeschisă să nu lase să i se vadă cămașa de licean, s‑a retras un moment în partea cea mai întunecoasă și mai tihnită a clădirii. Aici nu se auzea decât zgomotul înfundat al unui pian.

A intrat într‑o încăpere tăcută, care era o sufragerie luminată de o lustră. Și aici era petrecere, dar o petrecere pentru copii.

Unii, așezați pe taburete, frunzăreau albume deschise pe genunchi; alții stăteau pe vine pe jos, în fața unui scaun, și, cu gravitate, expuneau ostentativ ilustrații pe scaun; alții, în preajma focului, nu spuneau nimic, nu făceau nimic, doar ascultau, în depărtare, în clădirea enormă, rumoarea petrecerii.

O ușă către această sufragerie era larg deschisă. Se auzea, din camera alăturată, cântecul unui pian. Curios, Meaulnes și‑a băgat nasul acolo. A dat peste un salon mic. O femeie sau o fată tânără, cu o mantie maro, aruncată pe umeri, îi întorcea spatele, interpre­tând, ușurel, arii de ronde sau șansonete. Pe divan, în imediata ei apropiere, șase‑șapte băiețași și fetițe o ascultau, așezați ca la poză, cuminți, așa cum devin copiii atunci când se face târziu.

Doar din când în când, unul dintre ei, proptindu‑se în pumni, alu­neca în jos și apoi trecea spre sufragerie; câte unul dintre cei care terminaseră cu uitatul la poze venea după să‑i ia locul…

După această petrecere, unde totul fusese încântător, dar febril și zănatic, unde el însuși îl urmărise atât de nebunește pe marele Pierrot, Meaulnes s‑a trezit cufundat în fericirea cea mai tihnită de pe lume.

În tăcere, în timp ce tânăra fată continua să cânte la pian, s‑a întors în sufragerie și, distrat, deschizând o carte groasă, roșie, rătăcită pe masă, s‑a apucat să citească.

Aproape tot atunci, unul dintre micuții așezați pe jos s‑a apro­piat, i s‑a agățat de un braț și i‑a sărit pe genunchi, ca să privească odată cu el: un altul a făcut la fel, pe partea cealaltă. În acea clipă, i s‑a derulat un vis, ca visul său de odinioară. A putut să‑și închipuie în detaliu că se afla în propria casă, într‑o seară oarecare, că era căsătorit și că această ființă încântătoare și necunoscută, care cânta la pian lângă el, era soția lui.”