Fragment în avanpremieră: Dincolo nu e nimeni, de Stelian Tănase

În imprintul Corint Fiction, cartea lunii aprilie este un nou roman semnat de Stelian Tănase, care spune povestea unui pictor transformat în erou, a unui jurnalist dornic de parvenire și a elitei grotești a Guberniei într-o comedie neagră a zilelor noastre.

Despre carte:

Romanul se desfășoară în jurul pictorului Adam Bruno, a cărui moarte misterioasă îl conduce pe jurnalistul Ghiță Macarie la o investigație care ne dezvăluie viața și destinul unui artist transformat în mit de Dăscălime după 1989.

„Contrastul violent dintre limbajul cărturăresc sau cel încliftat al cremei societății și batjocura veninoasă asezonată cu vorbe groase din stratul lexicului de șanț care stau alături în aceeași frază e de un umor irezistibil, într-o formula artistică impecabilă.” CRISTIAN TEODORESCU, „La anticariatul cuvintelor”, revista Cațavencii

Despre autor:

STELIAN TĂNASE este scriitor, eseist, istoric, politolog, realizator de televiziune, profesor universitar. Absolvent al Facultății de Filosofie din București, a participat activ la evenimentele din decembrie 1989, devenind o personalitate de referință a societății civile românești. A fost primul președinte al Grupului pentru Dialog Social, vicepreședinte al Partidului Alianța Civică, Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune, fiind în prezent profesor la Facultatea de Științe Politice.

Opera sa cuprinde lucrări de ficțiune (literatură), texte de nonficțiune (științe politice, istorie, cercetarea arhivelor) și volume de memorialistică.

Ficțiune:

Luxul melancoliei (1982), Corpuri de iluminat (1990, roman interzis de cenzură în comunism), Playback (1995, roman interzis de cenzură în comunism), Maestro (2008), Dracul şi Mumia (2010), Skepsis (2012), Nocturnă cu vampir opus 1 (2017), Partida de vânătoare (2018), Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (2019), Negustorul de antichități (2023)

Nonficțiune:

Revoluţia ca eşec (1996), Sfidarea memoriei. Convorbiri cu Alexandru Paleologu (1996), Anatomia mistifi-cării (1997), Elite şi societate. Gu-vernarea Gheorghiu-Dej, 1948–1965 (1998), LA vs. NY (1998), Racovski. Dosar secret (2000), Acasă se vorbeşte în şoaptă (2002), Clienţii lu’ Tanti Varvara. Istorii clandestine (2005), Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul Revoluţiei (2009), Cioran şi Securitatea (2010), Conversații cu Regele Mihai (2018), Sunt un copil al Războiului Rece (2020), Zvonuri despre sfârșitul lumii. București, 1944–1953 (2023)

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

În după‑amiaza când începe povestea noastră, Ghiţă urmărea niște adolescente care chicoteau în fața unei vitrine cu desuuri. Mai ales una îi atrăgea atenția și pușlamaua își făcea socoteala cum s‑o agațe. Pulpe roz, fustiță bleupână la fese, craci până la streașină, năsuc obraznic plin de pistrui. Țâțișoarele împungeau tricoul negru cu mutra lui Che Guevara – Patria o muerte! Se gândea să se ia după ea, dar nu putea să își părăsească avanpostul – îl aștepta pe Costache Zugravu cu care voia să cerceteze trecutul lui Adam Bruno. Împărțiseră cândva un atelier lângă o băcănie cu ferestre mari și o vitrină cu mezeluri prăfuite turnate în ghips. Aici debarcau zusammen când îi răzbea foamea. Tejghetarul împacheta feliile de salam în hârtie cerată. Uneori strecura o sticlă de vin „pentru artiști” din partea casei. Dădeau la schimb schițe și desene. Cu banii rămânea când o da Domnul. Ei bine, în acea zi cuminte, Ghiță întindea gâtul peste mese să‑l zărească pe respectiv cum își face apariția. Să depene la o bere povestea tinereții lor ratate. Nu știa cum arată și ținea sub observație cam încordat terasa. Să nu îl scape. În jur, fetișcanele din vecinătate, ieșite de la liceu. Ținea o halbă în față și tot amâna să mai ceară una. Cu guler de spumă de patru degete. Își dorea mult să îi strecoare puștoaicei palma sub rochie. Deocamdată se mulțumea să bată darabana pe tăblia mesei, de sanchi.

Treaba încredințată de șeful Aurorei, Porfiriță Zaț, era să afle cum a rămas Gubernia fără Adam Bruno. Guștere, se întâmplase vinerea trecută când dăduse ploaia aia mare. O fi având Ghiță o condiție modestă – de băiat din provincie – dar nu l‑a părăsit un minut viziunea carierei mărețe care îl aștepta. Se vedea încărcat de onoruri, cu decorații pe piept și titluri glorioase în CV – gol deocamdată. Succesul era numai pentru unii? Negreșit, că îl va avea cât de curând. Nu îi trebuia decât un dram de noroc. Intuia cum se răzbește într‑un mediu ostil ca Bucureștiul. Nu uita că era un venetic și un metec prin această Gubernie de rahat. Se născuse cu căiță pe cap, fapt care îl îndreptățea să spere la portofele doldora, femei mișto și străinătățuri. N‑avea ce să i se întâmple nasol pe lumea asta. „Ce ți‑e scris în frunte ți‑e pus!” zicea superstițios. Deocamdă pe a lui se ghicea un cucui vânăt și urât. Căzuse în dimineața aia pe scări. Dacă mai apărea unul, ar semăna cu Scaraoțchi, ceea ce nu e de colo. Folositor în anumite împrejurări.

În orice poveste demnă de a fi citită, există neapărat, din primele pagini, un cadavru. Este ca o rupere de nori într‑o seară de vară. De aici încep să se desfășoare intriga, personajele, scenele tari, răsturnările de situație. A subsemnatului sună astfel: „Adam Bruno a fost găsit mort pe trotuarul din fața cinematografului Scala de spectatorii care ieșeau de la film. Era ultimul spectacol din acea zi.” Iată, cititorul are deja sub priviri tot ce îi trebuie pentru lectură. Ceva lipsește totuși. Ingredientele, circumstanțele, spiritul! Ghiţă trebuia să le afle degrabă, intra în fișa postului. Dacă țintea sus, trebuia înainte de orice să deslușească misterul morții lui Bruno. Așa i‑a dat de înțeles domnul Zaț. Bucureștiul aștepta nerăbdător povestea, șansa lui! Se zvonea că marele artist, beat, a căzut de la etajul 7 – alcoolismul lui fiind bine cunoscut. I s‑o fi făcut rău! Poate s‑a sinucis, cine știe? Să‑l fi împins careva peste balustradă? Sau a fost ceasul rău. Avea destui dușmani, forfoteau în jurul lui cu cuțitul între dinți, gata să îi taie beregata sau să i‑l înfigă în inimă și să țâșnească sângele cât colo, să‑ți păteze piepții cămășii. Se auzeau atâtea și atâtea. Se întreba de ce gândim rău despre ceilalți? Mătăluță nu ai decât să presupui ce poftești, dar poliția bănuia o încăierare terminată tragic pe terasa de la etajul 7. Depozițiile strânse erau contradictorii. Unii pretindeau că victima nici nu apăruse la întâlnirea cu Dăscălimea de unde nu ar mai fi ieșit viu. Cei interesați au spus că a fost două zile plecat în provincie să tranșeze un porc de 100 kg. Atunci cadavrul cui au ridicat brancardierii de pe trotuarul de la Scala? Atâta lume a văzut o ambulanță deranjând în miez de noapte locatarii cu sirenele, farurile și claxoanele isterice. Lucrurile s‑au întâmplat așa, zic unii martori. În loc să coboare pe scări ca omul, victima a preferat să scurteze drumul coborând pe verticală de‑a lungul etajelor. Ieftin și rapid! Ce l‑a găsit să zboare peste balcoane? Simplu – să ajungă nu într‑un sfert de ceas, ci în trei secunde jos, unde apăruse iubițica lui Sașa. Pe trotuar îl aștepta taxiul comandat un minut mai devreme by phone. „Îți dai seama – să chemi moartea prin telefon la o întâlnire de amor!” a remarcat sarcastic dumnealui Pavlache. Dăscălimea se afla pe terasă, adicătelea inși de rang înalt, tovi, apelpisiți, bre, ce avea mai bun Gubernia noastră.

Resentimentele și invidiile făceau prăpăd pe unde forfoteau cațaonii, zavragiii, profii, băutorii de bere… Atmosfera era foarte tensionată la începutul secolului al XXl‑lea. Intrase dihonia în lume. Dar când au stat lucrurile astea altfel? O scânteie era de ajuns și șadramaua se făcea scrum. Artiștii și așa‑zișii ’telectuali, elita, mă rog, cei răi de clanță, erau gata să se înjunghie, să dea cu cotul, pișcotul, labele și botul. Să zeflemisească, să sfâșie omul cu ghearele, să‑I smulgă inima din piept. Să‑i tragă un pamflet la gazetă și să îl acopere de rahat. Să îl acuze de sperjur și fals în acte publice. Să înșface ce era mai bun pe tarabă. Dușmăniile erau la vedere și făceau ravagii. Să nu intri în gura dumnealor că te lăsau fără dinți, fără portofel, fără fotoliul de prezident, dar și fără nevastă. La o adică, din tine rămân câteva kilograme de oase și carne calitatea a treia. Marfa cea mai ieftină. Se urăsc cu pasiune, arțag și frenezie. Putea să știe Ghiță ce s‑a petrecut pe terasa aceea de unde se vedeau fără binoclu acoperișurile scârbavnicei noastre capitale? Nici pomeneală! Era un gazetar dezghețat și nu a aflat multă vreme cum s‑au petrecut lucrurile, iar ce a știut erau versiuni, nu adevărul adevărat.

Se pare că lucrurile s‑au petrecut astfel. La oră târzie, spre miezul nopții, cineva rău intenționat l‑a împins peste balustradă. Nu din greșeală, așa cum nota raportul de constatare al procurorului Antonache Pamfil. Participanții la agapa fatală au fost convocați la Parchet de ziua Sfântului Andrei notată cu roșu în calendarul bisericesc. Să scrie pe o foaie dictando ce‑și amintea fiecare. Pe scurt, atât doreau să afle organelle legii – cum a căzut în gol marele Adam Bruno. „Cu autoritatea, nu te joci!” anunța comunicatul oficial apărut în gazete. Când acel corp s‑a lovit de asfalt era deja chisăliță, bun de pastramă, oase și zgârciuri. Se lovise de un felinar pe ultimul lui drum. A apucat să facă semn cu mâna coborând de‑a lungul ferestrelor unor locatari noctambuli. Noroc că erau luminate și în crucea nopții. Lista cuprinde o bătrână cu părul pe bigudiuri, văduva de la 5, un paralitic (fost viceamiral) ce privea lumea din căruciorul de invalid. În fine, o curviștină care se aranja în oglindă, una care dansase pe mese la nunți. Hai, salut! Or mai fi fost și alții, dar cine îi știe!? Poliția încerca să îi afle și împungea cu deștul arătător soneriile de o săptămână încheiată, umblând pe la uși după informații. Se oferă recompensă degeaba.

Domnul Zaț l‑a poftit să se prezinte fără întârziere la cabinetul lui. Așa că s‑a extras binișor din scutece, a lăsat‑o pe una răsturnată peste plapumă cu pizda la vedere și s‑a dus glonț la Casa Scânteii. Abia intrat pe ușă, a deschis computerul și a preluat mesajele. Numai vești proaste în acea zi decisivă pentru destinul lui în căutare frenetică de glorie și parale. Avea presimțiri negre. Domnul Zaț îi pasa uneori ponturi. Așa e cu freelancerii ăștia, vezi să nu pice tocana pe babețică, nene, că pătează și nu iese la spălat nici cu Dero. Bucata de pâine se câștigă greu, dacă n‑o înhați din zbor, câine hămesit ce ești. Nu e cazul să amintesc cum arăta moaca lui dimineața aceea. Avem nevoie de personaj încă 300 de pagini in quarto. Așa că îl vrem sprințar și sagace, plin de viață, ca pe orice narator. Fiind ultimul rătăcit prin redacție, Ghiță se aștepta la orice. Se întreba îngrijorat ce găinărie îl aștepta dinspre hapsânul lui șef. Un ministru fusese prins recent la o damă care nu îi aparținea, fotografiat de paparazzi în toate pozițiile. Cracii în tavan, muie, ce poftești. Lumea s‑a distrat. Imaginile s‑au vândut excellent prin Consignația. Ce să vezi, fix în ziua aia, domnul Zaț i‑a cerut să se ducă la ministrul de resort să îi ceară o sumă babană în schimbul tăcerii. Priapicul ministru a făcut pe mortul. Credea că scapă fără să achite consumația. Ghiță s‑a văzut nevoit să‑i transmită din partea patronului așa – îl va răstigni în piață ca pe Isus, dacă nu scoate marafeții. Pe scurt, ministeriatul lui se va sfârși în căcat. E clar? Rămânea fără coaie și fără onoare. Totuși, Zaț și Excelența Sa s‑au înțeles, în final, și l‑au lăsat pe Ghiță în ofsaid. Într‑o marți ploioasă, șefu’ i‑a ordonat să îl lase în pace. „Ce dacă fute prin străini? Toată lumea o face, să nu fim ipocriți!” a spus dânsul, moralist și ferm. „Dacă el nu mai fute, nu înseamnă să nu o mai facă nimeni prin Gubernie că o transformăm într‑un spital psihiatric. Pildele de bigotism nu fac bine nimănui, lăsați dracu’ morala proletară!” Altădată Ghiţă a găsit în pagina 1 a Aurorei un atac dur împotriva bancherului Saul Swartz de la DB Bank. Motivul, simplu – refuza să acorde ziarului împrumutul cerut. Când a citit articolul, i‑a fost limpede că nu el l‑a scris, chiar dacă era semnat jos în stânga: „Ghiţă M.”. Domnul Zaț îi făcea uneori această mare favoare. Scria el și îl semna pe Ghiță, oricum nu conta. Bancherul era acuzat de sustragerea a 17 milioane de euro cu care și‑a cumpărat un chalet în Alpii austrieci. Mare pișicher! Campania de demolare a durat o lună, timp în care a fost tocat până la os. Nici câinii nu se mai înfruptau din el, că le rămânea carnea între dinți. Mizeriile s‑au oprit numai după ce domnul Zaț și bancherul au fost văzuți la hotel Ambasador magnetizând cu două dansatoare. Stăteau cu ele pe genunchi, vreau să spun. Așa a reprodus foto gazeta opoziționistă Curcubeul. Din păcate, câteva zâmbete până la urechi ieșeau din cadru și tehnoredactorul anonim a fost obligat să taie cu foarfeca 3 cm. Asta a fost după ce Saul Schwartz i‑a semnat cecul. Cam astea erau treburile de care se ocupa Ghiță la Aurora, „care place tuturora”, gazeta puțea urât, s‑o spunem franc. Sentimentele lui? Ce sentimente? Nu avea timp. Esențialul era să nu iasă mânjit din vreo combinație – paraua fiind monopolul patronului. Îl vedem loco mândru de încrederea acordată. Îi plăcea mai ales puterea secretă exercitată din când în când asupra grangurilor. Era de ajuns să strige Porfirie Zaț „Șo pe el!” și Ghiță al nostru îl sfâșia cu dinții și ghearele – mai mereu netăiate, murdare, pătate de nicotină.

S‑a întrebat ce îi va cere domnul Zaț de data asta? Ceva în legătură cu Adam Bruno, bineînțeles. Pe agențiile de presă, știrea apărea astfel: „S‑a ținut întrunire mare convocată de popa Pripici pe terasa lui Petcuș de pe Magheru.” De față – Nae Zapisescu, popa Pripici însuși, Ionescu & Popescu, Costache Zugravu, Archibald Petcuș, care ascultă pe la uși, prea bine cunoscuți în birtul lui Gherase – în Piața de flori – unde se îmbăta gașca de obicei. De la agapa asta, Adam Bruno n‑a mai ieșit pe picioarele lui. Dăscălimea, moflujii, zavragiii, toți în păr, nu s‑au scandalizat. Indiferență totală. Ei și!? Curios lucru, cei care au spume la gură, își rup hainele de pe ei să îi vadă lumea, care deplâng dispariția marelui om, sunt aceiași indivizi care îl înjurau până ieri în redacții, la radio, prin seminarii cu studenții… Firește, când nu îl luau în bășcălie. Din liftă, bețiv, șarlatan nu îl scoteau nici picați cu ceară. Odată ce a fost declarat mort și dus cu alai la groapa de la Bellu, au întors și ei foaia. Bravos! După funeralii, când urbea a mai uitat. Nu mai era genial, ci idiot. Gazetele s‑au umplut de lacrimi fierbinți. Care academician, care universitar, care scriitor, care ministru, care păstor al neamului. Ei bine, fiecare în felul lui, a exprimat regrete din suflet. S‑au prefăcut îndurerați, au deplâns destinul nedrept. Cine îi mai crede? Regretau că se pierde unul din marile noastre genii. „Hai, sictir!” a scâncit Ghiţă și a supt berea rămasă pe fundul halbei. Era tot singur la masă, Zugravu întârzia și se gândea serios să se care naibii acasă. Avea chef să i‑o tragă sub noadă lui Pissy. Da, dar misia nu îl lăsa, și el era omul datoriei.