Fragment în avanpremieră: Ultimele zile în Berlin, de Paloma Sánchez-Garnica, în traducerea Ancăi Coman Doicin

Între titlurile verii 2023 în imprintul Corint Fiction vă atragem atenția asupra acestei ficţiuni istorice emoţionante şi intime, a cărei acţiune se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial - Ultimele zile în Berlin, de Paloma Sánchez-Garnica.

Când Iuri Santacruz asistă la numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar, nu-și poate imagina cât de mult are să se schimbe viața lui în Berlin.

Cunoscuse orașul cu ani în urmă, pe când era doar un băiețandru, după ce fugise din Sankt Petersburg, împreună cu o parte din familia sa. Revoluția bolșevică le răpise totul. Iuri își pierduse mama și fratele mai mic, cărora autoritățile ruse nu le-au permis să părăsească țara.

Reîntors la Berlin ca diplomat la Ambasada Spaniei, Iuri îi ia apărarea unui tânăr comunist agresat în plină stradă de un grup din înfricoșătoarele Cămăși Brune. Și tot în ziua aceea o cunoaște pe Claudia, marea lui iubire. Viața lui ia o întorsătură neașteptată, iar ceea ce până atunci fusese prioritatea lui cea mai mare, căutarea mamei și a fratelui său, este înlocuită cu alta mai urgentă în acele vremuri de restriște: să rămână în viață.

Ultimele zile în Berlin este o ficțiune istorică emoționantă și intimă care amintește de opera literară clasică Doctor Jivago de Boris Pasternak.

„Sunt povești cotidiene dintr-o perioadă tulbure, devastatoare, dar fundamentală pentru istoria Europei din secolul trecut, cu un triunghi amoros, o prietenie clădită în condiții teribile, cu uneltiri și urmăriri, ce-l vor ține pe cititor captiv în acest roman.” Paloma Sánchez-Garnica

„O relatare istorică marcată de ascensiunea dictaturilor, în care iubirea și speranța sunt mai puternice decât ura și furia.” Ana Bellón

„Paloma Sánchez-Garnica te atrage într-o ficțiune istorică a cărei acțiune se desfășoară în Europa tulburată și zguduită din temelii de Al Doilea Război Mondial. Romanul își propune să evidențieze importanța de a-ți trăi viața așa cum ți-o dorești, învățând din greșelile trecutului, ca să nu le mai repeți. O călătorie în timp ce oferă un sâmbure de speranță pentru a depăși orice obstacol și a lupta pentru libertate.” Ana Bellón

Despre autoare:

Paloma Sánchez-Garnica (născută în 1962, la Madrid) este licențiată în drept, geografie și istorie. Autoare a volumelor El gran arcano (2006) și La brisa de Oriente (2009), a cunoscut succesul cu romanul său El alma de las piedras (2010). Las tres heridas (2012) și, mai ales, La sonata del silencio (2014), roman adaptat într-un serial foarte vizionat, au consacrat-o ca o scriitoare de prim rang în rândul criticilor și al cititorilor. Cu Mi recuerdo es más fuerte que tu olvido, din care s-au publicat cinci ediții și care a fost tradus în mai multe țări, a obținut Premio de Novela Fernando Lara 2016. Romanul său La sospecha de Sofía (2019), care are deja nouăsprezece ediții, a confirmat încă o dată cariera literară remarcabilă a scriitoarei.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Traducere de Anca Coman Doicin

Gara Finlanda era un adevărat haos. O grămadă de boccele și de corpuri trântite pe jos se întindea peste tot, împiedi­când tranzitul în multe zone. Încetul cu încetul, își croiră drum, până când reușiră să se așeze într‑un capăt al marii săli centrale, lângă peroane. Orele treceau și trenul lor nu sosea. Incertitudinea creștea. Veronika era agitată. Îl ținea în brațe pe Sașa și simțea slăbiciunea febrilă a micuțului, care era doar o păpușă slabă învelită în pături.

După cum fuseseră avertizați, convoiul care trebuia să plece la prima oră a după‑amiezii întârzie, fără să li se dea explicații. După mai multe ore lungi de așteptare, fu anunțat trenul Olgăi Ivanovna, iar apoi se auzi sunetul strident al unui fluierat și o voce răsunătoare anunță sosirea trenului în care trebuia să urce familia Santacruz. Imediat, de parcă o bestie adormită s‑ar fi trezit, o mulțime imensă de oa­meni cu boccele și valize se ridică în picioare și începu să se miște. Un fel de isterie colectivă părea să fi pus stăpânire pe gară. Petia, care rămăsese cu ei în tot acest timp, se oferi să o însoțească pe bătrână până pe peronul ei. Veronika simți că moare când sosi momentul despărțirii de mama ei; Petia și Miguel fură nevoiți s‑o desprindă din îmbrățișarea în care mama și fiica se încleștaseră. Kolia izbucni în plâns când o văzu îndepărtându‑se pe iubita lui bunică, înghițită de mulțimea aceea, îmbrâncită ca o marionetă fragilă, protejată doar de brațele puternice ale lui Petia. Miguel fu nevoit s‑o oblige pe Veronika să‑și vină în fire, erau prea mulți oameni și riscau să‑i piardă pe copii.

Împinși de o mulțime înnebunită din cauza așteptării lungi și epuizante și a temerii că va pierde șansa de a pă­răsi acea văgăună, membrii familiei Santacruz se îndrep­tară spre punctul de control. Se așezară la rând pentru a se sui în vagoane, cuști de vite în care urcau cei care treceau de inspecție. Când veni rândul familiei Santacruz, toți își ți­nură respirația în timp ce gardianul, îmbrăcat în veston din piele, cu chipiu negru și stea cusută, privea cu mare atenție fiecare dintre salvconductele ce îi erau prezentate. Puse pe rând câte o ștampilă: mai întâi pe al lui Miguel, apoi pe al lui Iuri, Kolia și pe al Katiei; și cele al Svetei și al micuțului Sașa fură ștampilate.

Miguel își dădu seama că respectivul comisar lăsase de­oparte documentul Veronikăi. Cu toate celelalte ștampilate, comisarul verifică o listă pe care o avea la îndemână.

— Tovarășa Veronika Olegovna Filatova nu are permisi­unea de a urca în tren.

Miguel și Veronika se priviră o clipă, tulburați, speriați, cuprinși de o groază subită.

— Dar ai aici salvconductul, argumentă Miguel. E în re­gulă și încă în vigoare. Verifică‑l, tovarășe, te implor.

— Nu mai este de niciun folos, negă cu dispreț privind hârtia. Tovarășa Olegovna a fost eliberată condiționat. Nu poate pleca nicăieri până nu va fi judecată pentru delictele de care e acuzată.

Situația era foarte tensionată. Cei din spate împingeau nerăbdători. Iuri și Kolia stăteau lipiți de mama lor, fără să se desprindă nici măcar un centimetru, de teamă să nu fie târâți de mulțime; Katia se ținea agățată de bătrâna Sveta, înghițită de mulțimea care o îmbrâncea, de parcă ar fi fost cufundată în apele unei mări dezlănțuite.

Miguel își întinse gâtul și scrută pe deasupra zecilor de capete care îl despărțeau de prietenul său medic. Era impo­sibil să‑l vadă și, cu atât mai puțin, să‑l anunțe.

— Așteaptă aici, îi spuse Veronikăi, mă duc să‑l caut pe Petia.

Gardianul îl auzi și‑i întinse hârtiile; era încruntat, barba îi întuneca fața, dându‑i un aspect sinistru.

— Dacă nu urci acum în tren, îți vei pierde rândul. Sunt mulți oameni și spațiu puțin.

— Dar trebuie să vorbesc cu cineva ca să rezolve permi­sul pentru soția mea.

— Ți‑am zis deja că tovarășa Olegovna rămâne aici.

— Nu poți face asta.

Din cauza vacarmului stârnit de oprirea circulației oa­menilor, se apropie unul dintre comisarii care umblau dintr‑o parte în alta, controlând totul.

— Ce se întâmplă aici? Obstrucționați trecerea.

— Tovarășe comisar, spuse Miguel cu speranța deșartă de a‑l convinge, salvconductul soției mele este în regulă, dar nu vrea s‑o lase să treacă.

— E pe listă, obiectă gardianul, arătându‑i șefului nu­mele de pe hârtie. Toți ceilalți sunt în regulă.

Comisarul – foarte înalt, cu un cojoc negru cu guler din blană, chipiu negru, banderola de identificare și înarmat cu un pistol – cercetă lista și verifică permisele.

— Ea nu poate ieși din țară, restul trebuie să urce în tren.

Nu le vorbea direct lor, îi ignora. Îi dădea ordinele gardianului care ștampila permisele. Oamenii din spate protestau din ce în ce mai furioși.

— Nu pot pleca fără ea.

— Ieșiți toți din rând, ordonă bărbatul.

— Nu! strigă Veronika îngrozită, obținând câteva se­cunde în plus. Se adresă neliniștită soțului ei: Mă duc să‑l caut pe Petia. Tu urcă în tren cu copiii.

În timp ce vorbea, îl obligă să‑l ia în brațe pe Sașa.

— În niciun caz, nu te voi lăsa singură.

— Miguel, te rog, ascultă‑mă. Trebuie să urci în trenul acela.

Îl împinse spre peron împreună cu copiii, apoi trebui să facă un efort pentru a‑l dezlipi pe Iuri de mijlocul ei.

— Nu vreau să pleci! strigă copilul cu ochii plini de teamă.

— Mă voi întoarce imediat, Iura. Mă duc să‑l caut pe Petia. El va rezolva totul. Du‑te cu tata, te rog, fiule. Ascultă‑mă, du‑te cu tata.

Îl împinse pe Iuri spre tatăl lui. Kolia stătea năucit lângă el.

Miguel refuza, protesta strigând, cu toate că și gardienii îl obligau să facă loc, despărțindu‑l din ce în ce mai mult de ea.

— Te rog, urcă în tren cu copiii! îl îndemnă Veronika, zgâlțâită de îmbrâncelile primite de la cei care o înconju­rau. Mă voi întoarce de îndată ce‑l voi găsi pe Petia, dar tre­buie să urci, nu putem pierde această șansă, Miguel, te rog. Du‑i pe copii de aici… Te rog…

Amândoi se priviră timp de câteva secunde, ca și cum lumea din jurul lor s‑ar fi oprit. Ochii ei îl implorau. Până când îi întoarse spatele și se adânci în mulțime, înotând parcă împotriva curentului. El avu de gând să se întoarcă, dar nu‑i mai dădură voie să se ducă spre punctul de con­trol. Fură nevoiți să se îndrepte spre peron și să caute nu­mărul vagonului lor. Miguel intenționa să‑i așeze pe toți pe locurile lor și să coboare s‑o caute, fiindcă trenul avea să mai întârzie. La asta se gândea când auzi strigătul disperat al Svetei.

— Kolia! Kolia! țipa privind în toate părțile, scrutând ne­liniștită în jurul ei, fără să le dea drumul lui Iuri și Katiei, care căutau, de asemenea, cu disperare. Unde ești? Kolia! Băiatul, nu‑l văd pe băiat!

Disperat, cu Sașa în brațe, Miguel se alătură căutării, dar era imposibil să vadă ceva printre atâția oameni.

— Sveta, să urcăm în tren, îl caut eu imediat. Haide, repede.

Ajunseră la vagon și urcară. Sveta îl luă pe Sașa în brațe, iar micuțul începu să plângă neconsolat, speriat de gălăgie și simțind teama.

Miguel îl apucă pe Iuri de umeri și se aplecă spre el.

— Mă duc să‑i caut pe mama și pe fratele tău, îi las pe toți ceilalți în grija ta. De acord?

Băiatul încuviință cu un gest solemn, dispus să‑și asume responsabilitatea pe care tatăl lui tocmai i‑o pusese pe umeri.

Miguel vru să coboare din tren, dar nu‑l lăsară. Se zbătu furios, se luptă cu cei doi tipi care‑l obligau să rămână pe platformă. Dădu și primi pumni, îmbrâncituri, insulte și țipete, până când simți o lovitură puternică în ceafă și‑și pierdu cunoștința.

Când deschise ochii, văzu chipul fiului său Iuri. Confuz, îl privi timp de câteva secunde și atunci simți zguduitura mișcării. Își dădu seama că trenul pornise. De parcă ar fi sărit un arc în conștiința sa, vru să se ridice în picioare, dar fu nevoit să se oprească pentru că durerea era atât de puter­nică, încât simți că‑i plesnea capul. Îl apucă pe Iuri de braț și, cu privirea ațintită în ochii fiului său, întrebă implorator:

— Și mama ta?

Așteptă răspunsul, punându‑și speranța în ochii aceia mari și deschiși la culoare, scăldați în lacrimi. Îl zgâlțâi de braț, cerându‑i să‑i răspundă, cu vocea deja întretăiată.

— Unde e mama, Iuri? Și Kolia… Unde e fratele tău?