Fragment în avanpremieră: Cuibul din inima ei, de Doina Jela

Noutatea lunii octombrie în imprintul Corint Fiction este Cuibul din inima ei, de Doina Jela, un volum închinat memoriei, în care povestea unei familii dobrogene ne poartă de la mica la marea istorie.

Roman cu tentă autobiografică despre bunicii și părinții naratoarei și o întreagă comunitate de naționalități diferite (greci, bulgari, turci, români) trăitoare în localitatea dobrogeană Vadu (numele de azi al satului Carahorman/Caraharman). Poveștile acestei familii se derulează de-a lungul istoriei până în prezent, redescoperite de naratoare prin intermediul Caietului unchiului său, care și-a pus pe hârtie, la îndemnul acesteia, memoriile. Narațiunea ne poartă în cercuri concentrice de la mica la marea istorie, uneori rătăcindu-ne, alteori privind lucrurile din unghiuri diferite ca să ajungem, în cele din urmă, după trăiri intense, la cuibul din inima ei, al mamei, al bunicii, al acestei localități fabuloase, un Macondo la malul mării.

„Titlul, care-mi place grozav, Cuibul din inima ei, a plutit așa, pe deasupra apelor, multă vreme, fără vreo legătură aparentă cu mormanul de poze, fișe, documente... de ficționalizat.” DOINA JELA, Interviu realizat de Cristian Pătrășcoiu, Revista 22

„De câte ori am chemat-o pe Doina Jela în platoul de televiziune, am regretat că am vorbit prea puțin despre literatură și mai mult despre istorie, traumă, comunism. Cu acest roman autoarea devine întâi de toate prozatoare și modifică ierarhiile curente ale literaturii. Un roman puternic și care se citește pe nerăsuflate. Pentru care va trebui să mă gândesc la un «Mic dejun...» filmat și dedicat în întregime cărților ei de ficțiune.” DANIELA ZECA-BUZURA

„Un CUIB – imaginar? reconstituit? Nu știm. Știm doar ce a încăput în el: un spațiu magic, la marginea mării, niște personaje incredibile, umor, tragism, o uriașă fantezie și mersul înainte și înapoi al istoriei. O minunăție de carte!” EMA STERE

Despre autoare: Doina Jela este scriitoare, editoare, publicistă.

Volume publicate: Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist; Telejurnalul de noapte; Această dragoste care ne leagă;

Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, carte ecranizată de Lucian Pintilie în După-amiaza unui torționar; Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste; Afacerea Meditaţia Transcendentală, în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu; Reuşeşti sau mori – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; Ungaria 1956. Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu; O sută de zile cu Monica Lovinescu; Oleg Danovski. Omul, artistul, legenda; Villa Margareta, roman; Efectul fluturelui, roman. La Editura Corint i-au apărut următoarele volume: Drumul Damascului, ed. a III-a (2019), Pe cont propriu – jurnal (2021), Această dragoste care ne leagă, ed. a III-a (2022).

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

În ultimele săptămâni, deși se mișca mult mai încet, ținea să vină la masă, refuza să‑i aduc mâncarea la pat, pe măsuța specială luată de la IKEA. Trebuia doar s‑o anunț înainte de a pune supa la încălzit, ca să‑i dau răgazul să ajungă. Iar eu, neobișnuită încă, trebuia să‑i împart sosirea în etape:

— Mamă, uite, am pus în farfurie, vii?

— Da, zicea, clar că vin! La mâncare să nu vin? răspundea cu glasul ei voios, incredibil de tânăr.

— Deci, mamă, ești deja pe drum?

— Cum să nu? O haltă mai am!

— Mamă, întrebam alintându‑mă, zi‑mi măcar dacă ai pornit…

Și ea, din ușa camerei, căutând din ochi încă un obiect de care să se sprijine:

— Am pornit cu toate pânzele sus.

Nu știam dacă voioșia mamei se datora faptului că, într‑adevăr, îi era bine cu mine, cum spunea LRC, sau, tot cum spunea LRC, că proceda la fel cum proceda de când exista: respectiv, făcea totul de așa natură ca celorlalți, mie în speță acum, să ne fie bine cu ea.

Cu aproape cinci ani în urmă, când mă rugasem, plângând în hohote pentru prima dată, aproape sigură că Dumnezeul căruia mă rugam nu exista, dar o făceam așa, pentru că nu aveam altă soluție, să nu mi‑o ia fiindcă nu sunt pregătită,

Mama nu dădea niciun semn că va fi atât de promptă în replică, plină de umor, câteodată chiar un pic bârfitoare, dacă era cazul.

Nu devenise, bineînțeles, bucureșteancă doar fiindcă s‑a mutat la București, în apartamentul în care nici prin cap nu‑mi trecuse, când îl luasem, că are să locuiască și ea, neîntrerupt, vreme de cinci ani. Mult mai rapid decât mine, care, deși cu intermitențe, locuiam deja acolo de aproape cincisprezece ani, Mama a cunoscut pe toată lumea. Mai exact, din ziua când a apărut pe stradă, în cartierul unde se nimerise să găsesc un apartament de două camere accesibil, a fost primită cu simpatie și căldură. Și cu o anumită curiozitate, presupun, ca o consăteancă nouă. Fiindcă, de altfel, aici nimeni nu era propriu‑zis bucureștean: proveneau toți din același sat demolat sub comuniști din nord‑estul capitalei, căruia toți îi duceau dorul. Locul întâlnirii obișnuite a foștilor vecini, proprietari de case și curți, acum vecini de bloc sau de apartament, era și continua să fie și acum, fără Ea, „la bangă”.

Cunoscându‑se de 40‒50 de ani, ca foști vecini, se tocau unii pe alții de ți‑era mai mare dragul. Imediat ce unul dintre ei se ridica să plece acasă, ceilalți îl luau în primire, sub ochii ei atenți.

Bănuitori, au început la un moment dat s‑o întrebe:

— Dumneata nu zici nimic?

— Păi ce să zic? Vă ascult și eu, pe toți. Nu vă cunosc, nu vă știu pe niciunul, ce pot să spun? Să vorbesc așa, doar ca să mă aflu în treabă?…

Când, foarte repede, neîncrederea s‑a risipit, așa cuminte și tăcută cum era, întorcându‑și mereu capul cu ochii ei mari, verzi și atenți de la unul la altul, o așteptau ca pe pâinea caldă. Mă întrebam mereu ce ar fi zis vecinii dacă ar fi auzit ce era la gura ei imediat ce intra în apartament, rezema bastonul de cuierul de la intrare și răsucea yala după ea:

— Cum poți, fată, să stai de patruzeci de ani în București și să zici Camufland?

Tanti Mița, prietena de la „bangă”, care se atașase cel mai mult de ea și‑și răsucea capul în direcția noastră, așteptându‑ne să apărem, zilnic. Și care a plâns‑o săptămâni întregi, mi‑e dor de ea, fa, feticooo, dacă mă crezi…

— Și le‑ai lăsat la bangă și‑ai plecat?

Se obișnuise și ea să spunem „bangă”, aproape că nici măcar nu mai sesiza pronunția greșită a termenului sau, oricum, aceasta își pierduse din caracterul scandalos.

— Păi le‑am lăsat!… Dă‑i‑dă‑i, dă‑i‑dă‑i, c‑o fi, c‑o păți, fa, fetico, imita Mama, uimită de sărăcia și precaritatea conversației de la bangă, după ce o neliniștise oarecum ideea că nu va face față „intelectual” capitalei.

Sigur, conclavul de la bangă pornit în principal împotriva oamenilor „cu două fețe” nu știa cu ce ființe perfide avea de‑a face. Altfel n‑ar fi simpatizat‑o atât și, în mod sigur,

pentru alte calități decât cele care mă încântau pe mine de așa de puțină vreme.

Într‑un rând, când B. mai venea încă des la București, copiii plecaseră, el se pensionase, negândindu‑și încă noi îndeletniciri și atracții, ne plimbam toți trei prin parcul Plumbuita, cu Linda. Și nu știu cu ce l‑am deranjat, poate doar l‑am speriat pe un promeneur solitaire, obligat să ne ocolească pe alee pe noi trei și cu Linda patru. Ostil, omul a bombănit, uitându‑se fix la Mama, cea mai puțin vinovată dintre noi:

— Un copil amărât nu sunteți în stare să luați să creșteți, bine că plimbați o javră!…

Fără să se tulbure, cea apostrofată i‑a zâmbit omului ca și cum i‑ar fi făcut cel mai gingaș compliment și, către noi, spășită:

— Am nepoți, daʼ parcă ar sta să‑i duc eu în lesă?…

— Mai și râzi, mânca‑l‑ați fript! l‑am auzit pe om, apostrofând‑o de data asta, furios de‑a binelea.

Și, în timp ce noi ne sufocam, dând din râs în cea mai vie indignare, cu o voce șoptită, ca să nu ațâțe în plus turbarea preopinentului, Mama i s‑a adresat cățelei:

— Auzi, Linda, ce zice, să te mâncăm. Norocul tău că azi e miercuri și postim.

Ne‑am îndepărtat râzând pe înfundate, deliberând cum ne‑am putea plimba noi copiii, aflați deja la vârste când începeam să spunem merci dacă se adunau din proprie initiative acasă la ore rezonabile.

*

Numai după ce a început să nu mai poată ieși în fiecare zi am înțeles ce efort colosal îi trebuia să se adapteze la fiecare etapă a neputinței proprii și să‑mi ascundă acest efort. Felul cum umplea cu acel bavardaj binevoitor intervalele lungi de timp cerute de fiecare mic gest: întoarcerea pe o parte, așezarea picioarelor pe podea, ridicarea în fund pe marginea patului…

— Ai pus deja în gamele? o auzeam întrebând, în timp ce, băgând capul pe ușă, vedeam cum caută cu vârful degetelor de la picioare papucii, care alunecau sub comoda din fața ei.

— Am pus, dar acum gamela ta e deja în microunde, la reîncălzit.

— Nu‑i nimic, o să aștept, răspundea simplu.

— Păi te‑am chemat de acum un sfert de oră, mormăiam scuzându‑mă eu.

— Ai bătut în tingire și n‑am auzit? întreba, binevoitoare, fără urmă de reproș ori vinovăție. Bine că n‑ai strâns masa. Cine n‑a mâncat, Dumnezeu l‑a săturat.

Și‑mi scotea, dintr‑un cotlon ascuns al memoriei, una din puzderia de amintiri hazlii de care nici n‑aș fi crezut că există. Dar pe‑asta o mai știi, ziceam în timp ce‑i înnodam cordonul halatului: Săru‑mâna pentru masă/Nu m‑am săturat, daʼ lasă? Decât că, până ajungeam amândouă, altceva pus pe aragaz se făcea scrum și mi‑era ciudă să‑i pun în față așa ceva, ca să o aud zicând: Nu‑i nimic, e bun și așa.

— Mănânc repede și mă duc înapoi, zicea. Am lăsat‑o supărată, i‑a spart coaforul și i‑a furat tot. Asta e, omu’ mai are și pagubă, nu numai câștig, o despăgubește statuʼ că era asigurată și ăia care fură și ăia care cerșesc trebuie să trăiască și ei din ceva. Liliana n‑ar fi pățit așa ceva. Nu și‑ar fi permis să‑i facă ei una ca asta.

Până să mă prind că vorbea despre personajul din cartea soap la care citea, mă treceau toate transpirațiile. Medicul ei, fiul soră‑mii, îmi spusese că pe „mamaia”, la mintea pe care‑o are, n‑o paște nicio demență, cel mult în câte o dimineață, când n‑a băut destulă apă, rinichii n‑au funcționat normal, o să mă trezesc cu mici episoade delirante. Nu era cazul. Mama, care compara orice personaj fictiv cu o ființă în carne și oase, de la bangă sau din anturajul nostru imediat, cărora le găsea trăsături mai incitante decât ale oricărui personaj fictiv, vorbea tot despre infirmiera concediată de mine:

— Când au fost atentatele de la Nisa, Liliana a telefonat imediat la prietenii de acolo. I‑a lăsat iar cu gura căscată, cu grija ei. Ăia au zis: „Ești singura care a întrebat de noi, ești

formidabilă!” Și Liliana: Așa sunt eu, mamina, nu pot altfel,

intervin, sar în ajutor.

— Dar știu că te‑a traumatizat Liliana…

— Pe mine? Crezi? Pe tine te‑a traumatizat la buzunar că a telefonat de aici, câte o oră pe zi, zicea Mama, mâncându‑și încet supa‑cremă de linte și povestindu‑mi printer înghițituri poveștile de viață ale unor oameni pe care nu‑i văzuse decât o singură dată și aceia avuseseră timp să‑i

spună tot. În autocarul de Veneția…

— Treaba asta, cu Veneția, când ți‑a mai spus‑o? o întrebam, intrigată.

Mama însă prefera să redea monologul fostei infirmiere:

— „Praz cu măsline eu i‑am învățat să facă, fiindcă ei habar n‑aveau, le‑am făcut ciuperci cu maioneză, cum li se spune în germană?”

Recunoșteam și eu glasul Lilianei, dar n‑aș fi fost în stare să extrag, ca Mama, esențialul, din șuvoiul ei de vorbe. Făcea cu mine adevărate ședințe de creative writing. Și, până mai ieri, aș fi putut să jur că mult‑puțina îndemnare la scris pe care o aveam o moșteneam dinspre greco‑bulgărime. Se pare că nu era așa.

*

În acea dimineață mi‑am dat seama, după locvacitateaei, care‑mi suna aproape nevrotic, că urmează ceva.

Trecuseră zece zile de când nu mai ieșea din casă. Știusem amândouă că, brusc sau treptat, plimbările noastre zilnice, pe malul lacului Plumbuita, fără opriri, apoi cu opriri tot mai dese, apoi ele însele tot mai scurte, până la prima bancă de pe malul Colentinei, mult mai aproape decât lacul, la intrare și la ieșirea din parc, apoi doar în jurul cvartalului de blocuri, înconjurat, din fericire, de alei cu copaci rămuroși, generos înfrunziți, înfloriți sau îmbrăcați în feerice ghirlande de promoroacă, frumoși în fiecare sezon, vor trebui să ia sfârșit.

În ultima vreme urcatul scărilor până la etajul unu, unde o adusesem, într‑un bloc de patru etaje, în general neprevăzute cu lift, devenise pentru ea o problemă. Ne opream la fiecare patru trepte ca să ia o gură de apă și, când ajungeam în pat, inima îi bătea tare și era palidă.

În urmă cu zece zile îmi spusese: Astăzi n‑aș ieși…. În următoarele două zile repetase ca pentru ea, încercând să transforme neputința în opțiune. Am admirat felul în care, simulând lenea și lipsa de chef, a reușit să nu dea schimbării aspectul unui dramatic, despletit jamais plus, cum m‑aș fi așteptat din partea unei ființe atât de dinamice. Cum m‑aș fi așteptat ca tot ce e frumos, bun, admirabil într‑un om să se piardă, să se degradeze la sfârșit. Își ocupase, în cele zece zile, timpul venind în lipsa mea în bucătărie, curățând legume, scoțând cojile de pe boabele de fasole înmuiate, netezind în pat rufele adunate de pe uscător și făcându‑le cu palmele ei să arate ca atunci când le călcam. Toate astea deplasându‑se cu grijă, să nu îmi complice mie viața cu catastrofa faimoasei fracturi de șold.

Când Liliana, cu intervențiile ei de corectare a mersului greșit al lumii, voise s‑o ducă nu știu unde, se opusese pentru prima dată ferm și pragmatic: După ce m‑a adus la București într‑o pătură, nu le fac fetelor mele nenorocirea asta, i‑a spus. Așa era: după ce fusese operată de o hernie de disc practic inoperabilă, după ce și‑a recuperat irecuperabilul mers, avea grijă de ea ca de un copil pe care i‑l încredințasem în timpul absenței de acasă. Părea că cei cinci ani câștigați îi fuseseră destui. Părea că acceptase fără dramatism acel inevitabil jamais plus. Nu mai vorbise de ieșire în cele zece zile. Nici măcar nu mai privise spre fereastra prin care gâlceava permanentă a cuplului de coțofene intra de dimineața și până târziu în noapte, fascinând‑o.

În dimineața aceea de sâmbătă, simțeam, după agitația ei, că urmează ceva. Și a urmat. S‑a ridicat de la masă și a zis:

— Hai!

Am înțeles imediat. S‑a dus, sprijinindu‑se atent de peretele comun, în baie, unde am auzit robinetele curgând, s‑a întors sprijinindu‑se de pereți cu mișcările precaute, calme, și‑a pus o rochie ușoară și mi‑a spus hotărâtă:

— Hai să ieșim!

Nu m‑am opus. Am pliat și mi‑am agățat pe umăr cadrul cu care începuse să se deplaseze prin casă, scăunelul pliant cu spetează și tăblie de pânză de cort, sticluța ei cu apă într‑un săculeț și am ieșit, sprijinind‑o de cot. A coborât, precaut, dar trepidând toată, și ținându‑se cu amândouă mâinile de balustradă. Ajunse jos, a aspirat cu nesaț, proptită în cadru, aerul dimineții de primăvară târzie, de parcă atunci îl respira prima dată, și a pornit, pe alee, în direcția

opusă băngii, oricum goală la acea oră, privind drept în fața ei. Se oprea din loc în loc și, cu scăunelul pliant pregătit, o întrebam:

— Vrei să stai jos, Mamă?

— Nu, îmi spunea, dârză, în timp ce nasul și buzele i se făceau din ce în ce mai albe și mai subțiri, parcă.

Ne‑am oprit totuși, după ce am ocolit blocul și, ajunse la ușa din față, am rugat‑o să se așeze, să respire adânc, să ia câteva guri de apă. Le‑a făcut pe toate, iar apoi, măsurând scara care se vedea prin ușa de la intrare, a zis:

— Hai, acum, la atac!