Un turn de fildeș în comunism? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej

Ce au în comun personalități precum Andrei Oțetea, George Călinescu, George Oprescu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Dimitrie Macrea, Mihai Ralea, Costin Murgescu, Constantin Ionescu-Gulian, Petre Constantinescu-Iași, Ion Gheorghe Maurer, Miron Constantinescu? Cu toții s-au aflat sub guvernarea Gheorghiu-Dej în fruntea unor institute de cercetare umanistă plasate sub egida Academiei Republicii Populare Române (RPR), o instituție de tip sovietic. Lucrarea și-a propus să urmărească rolul politic în care autoritățile comuniste au căutat să distribuie astfel de personaje ale spațiului cultural-ideologic, dar și cercetarea umanistă ca atare. În plus, volumul încearcă să răspundă la câteva întrebări esențiale privind organizarea și funcționarea centrelor de cercetare sus-amintite și a Academiei RPR în anii regimului Gheorghiu-Dej.

Un turn de fildeș în comunism? analizează directivele ideologice în privința cercetării din domeniul umanist, încercând să surprindă cum a evoluat percepția ideologică în legătură cu definiția adecvată a cercetării și în ce măsură s-a păstrat o reflecție academică onestă din punct de vedere profesional (chiar invocând oportunist materialismul dialectic și istoric sau orientarea marxistă).

„Cartea lui Cristian Vasile este o nouă contribuție la un dosar esențial al istoriei intelectuale sub comunism. În centrul acestei investigații solide, întemeiate pe un vast material de arhivă, se află relația dintre cercetarea umanistă și comanda de partid. Precis, sobru, memorabil, scrisul lui Cristian Vasile luminează epoca dejistă și trasează un portret de familie al elitei intelectuale asociate regimului de democrație populară. Lectura ei devine o poartă de intrare spre acest trecut de colaborare și complicitate.” IOAN STANOMIR

„Volumul nu s-a dorit a fi doar o colecție de studii care privesc separat institutele umaniste de cercetare ale Academiei (cu ramificațiile lor instituționale ulterioare lui 1948), ci și o lucrare despre cercetarea socioumană în sine, privită atât ca parte a unui sistem academic ideologizat, cât și în relație cu puterea politică (deziderat care implică și răspunsul la alte întrebări: în ce situații s-a intensificat invocarea de către înalta birocrație a imperativului ideologic al organizării activității de cercetare umanistă în strânsă legătură cu cerințele economiei; ce criterii au prevalat la numirea directorilor de institute și a conducătorilor de secții și echipe de cercetare; care au fost consecințele interzicerii cercetărilor sociologice și în ce condiții au fost permise din nou la începutul anilor 1960 etc.). Am ales această temă și pentru că am considerat că, spre deosebire de zona universităților, unde există mai multe studii (cu valențe sociologic-istoriografice), mediul postbelic al cercetării științifice umaniste a fost cumva neglijat.” CRISTIAN VASILE