Palat, Curteni, Ceremonii. Tradiții instituționale și modele europene la Curțile regilor Mihai I și Carol al II-lea, 1927–1947

Studierea organizării Curții regale sub toți cei patru monarhi devoalează atât elementele de continuitate, cât și pe cele de inovație în materie de tradiții, principii, reglementări și practici. Prin stabilirea unor repere tematice și cronologice, cartea de față se concentrează asupra tradițiilor, oamenilor și evenimentelor de la Curtea regală din ultimele două decenii ale monarhiei în România (1927–1947). Amplul demers istoriografic urmărește trei mari filiere, dintre care ultima este hotărâtoare: (1) sursele disponibile provenind din arhiva Curții regale în anii 1920–1940 sunt, datorită profesionalizării aparatului administrativ al Palatului, mai detaliate decât cele din epoca antebelică; (2) Curtea regală a cunoscut schimbări mai frecvente, la nivelul structurii și al personalului superior, în timpul regilor Carol al II-lea și Mihai I, ale căror domnii au însumat o perioadă de trei ori mai scurtă (20 de ani, 1927–1947) decât cea a predecesorilor, regii Carol I și Ferdinand I (61 de ani, 1866–1927); (3) domniile regilor Mihai I și Carol al II-lea au ridicat controverse istoriografice mai intense la nivelul dezbaterilor academice și publice actuale decât cele care privesc domniile regilor Carol I și Ferdinand I.

Posteritatea celor patru monarhi români a fost construită în epoci diferite. Regii Carol I și Ferdinand I au intrat în imaginarul mitologic românesc deja din timpul domniei lor, ca suveranul „dezrobitor”, respectiv, „întregitor”. Succesorii lor, Carol al II-lea și Mihai I, au fost detronați prin lovituri de stat, devenind ținta campaniilor de propagandă ale noii puteri. După 1989, la nivelul percepțiilor populare s-a înregistrat, în paralel cu viziunea nuanțată a cercetătorilor, o departajare superficială între regii României, urmând instinctul de a clasa simplist conducătorii din istorie după tiparele figurilor „luminoase” și „întunecate”.